Cât de inspirat am fost în ziua în care mi-am vândut motocicleta, pentru a-mi cumpara (şi) o cursieră! Apariţia Road Grand Prix în 2013 a fost catalizatorul acestei decizii, aşadar chapeu pentru Alex Ciocan, care, a reuşit să atragă cele mai diverse şi mai pitoreşti personaje în cursele de şosea! Chiar discutam cu un prieten motociclist şi îi explicam că dacă îţi place viteza, ai şanse bune să te descurci pe cursieră, pentru că etajele superioare ale sistemului nervos vor fi atât de încântate că lucrurile se mişcă rapid în jur, întrucât vor pune mare presiune pe alte organe, inimă, plămâni, doar, doar s-or mişca mai repede, potolind setea de senzaţii tari a… deţinătorului. Iar diferenţele nu sunt mari între mersul pe un super-sport la peste 180 de km/h şi mersul pe o cursieră, la o viteză de 3 ori mai mică. Mai ales atunci când pulsul îţi este la 180 bpm!
Iar senzaţii tari au fost destule duminică, în jurul Casei Poporului! Poate că orele petrecute pe motoare de viteză m-au făcut să reacţionez la fiecare atac sau încercare de atac care a vrut să spargă „liniştea” plutonului în care alergau categoriile 19 – 29 şi 30 – 39. Mai întâi, în primele tururi, a fost un tip cu o prea-frumoasă bicicletă de contra-timp, ale cărei roţi super-rigide bănuiesc, huruiau ameninţător pe asfalt. Apoi, Daniel Sârdan, aflat la prima lui cursă de şosea, nu avea răbdare să stea prea mult „la cutie” în pluton, şi obişnuit să fie mereu la limita efortului, ca la MTB, a ieşit vitejeste la trenă. La fel, nu aveai cum să nu remarci efortul lui Alex Filip, campion naţional de raliuri, aflat cel mai probabil la prima lui cursă de şosea, un sportiv, care deşi trebuie „doar” să răsucească din volan, a înţeles importanţa pregătirii fizice, şi iată-l aşadar trăgând după el un ditai trenul de ciclişti amatori pe asfaltul încins din faţa Casei Poporului. La fel au făcut şi atâţia alţi rideri pe care nu-i cunosc, dar care au dus frâiele plutonului în prima parte a cursei. Lucrurile au mers bine, ritmul mi s-a părut mai puţin alert decât la P-Track, dar parcă şi traseul a fost altfel. Pot încerca o comparaţie, atenţie, nu calitativă, ci doar o metaforă: dacă aş fi jucat Need for Speed, P-Track a fost viteză în coastă cu un hot-hatch, Road Grand Prix a fost un Autobahn cu un Gran Turismo. Mă rog, în cazul meu, bicicleta a fost aceeaşi, KTM Strada 4000, despre care, în funcţie de dotarea personală, unii spun că ar fi cam prea… „proletară”, alţii spun că ar fi o rachetă sol-aer. E clar însă că această bicicletă a primit pupici – pe pipă şi cuvetă, după cursă!
Cert este că pe la jumătatea cursei, cum îmi place căldura, m-am trezit gândindu-mă că pot să câştig. Uitasem însă de „factorul” Filip Grigorescu, de sprinterul Andrea Benfenati dar şi de puncheor-ul l-aş numi, Ştefan Scarlat, şi de mulţi alţii cu care nu am avut plăcerea să interacţionez la modul… staţionar. Din păcate, cam în acest moment, când am vrut să încep al doilea bidon de isotonic – mulţumesc, Isostar, l-am scăpat, noroc că nu a încurcat pe nimeni şi uite aşa am rămas fără hidratare, cu 40 de minute de cursă înainte. A fost un gând destul de greu suportat, chiar de aceea am încercat să-l fac uitat şi am încercat să iau de două ori câte un bidon de la prietena mea, fără a reuşi. Din fericire, Cătălin Olteanu, mi-a oferit să beau din bidonul lui, aşa că am putut să îmi revin şi să continui cursa. Aici a intervenit „factorul” Filip Grigorescu, care ne-a adus aminte că era acolo cu noi, cu gânduri mari, atâcând pe urcare, pe 13 Septembrie şi generând panică, cel puţin în cazul meu. A fost apoi rândul lui Ştefan „Henry” Scarlat, care a încercat să păcălească plutonul pe aceeaşi urcare, producând din nou panică, iar apoi, pentru că nimeni nu mai ataca, am făcut-o eu, mai mult din inerţie, încercând să îmi şterg urma printre concurenţii cu mai puţine tururi, o tactică ce ar fi putut merge, dupa cum am mai discutat cu ceilalţi rideri după cursă. Nu m-au ţinut însă bulanele cum se spune şi mi-am revenit destul de greu din această tentativă, la timp pentru a mă pregăti de ultimul tur, despre care, sincer nu eram foarte sigur că e chiar „the one”, adică chiar ultimul, în care scormoneşti după resurse şi dai totul! Brusc, înainte de a intra pe Bulevardul Libertăţii, m-am trezit că strada Izvor devine prea mică pentru câtă lume a venit în faţă, fluturaşii din stomac au revenit la viaţă, am luat virajul undeva pe interior, constatând că nu sunt prea bine plasat, chiar blocat de alţi rideri. Am depăşit pe dreapta şi am făcut o voltă largă largă înapoi pe stânga, reuşind cât de cât un sprint, la timp pentru a-l vedea pe Andrea Benfenati, sau ma rog, pentru a-l auzi răcnind de bucurie, si pentru a-l prinde cu coada ochiului pe Filip, trecând linia de finiş. Pot să închei din cale-afara de simplu? Aş vrea să mai adaug doar, Road Grand Prix, Casa Poporului, ce cursă!
Material scris de către Marc Sandu
