Regio Trans este un “underworld” sau dacă doriţi o sub-lume a CFR-ului, cu vagoane îmbâcsite, venite din Franţa lui Mitterand, cu toalete rămase în urmă 15 ani faţă de principalul operator feroviar român, însă cu angajaţi mult mai maleabili, atât de maleabili încât m-au lăsat pe mine şi pe colegul meu de cursă, Leonard Barbu, să stăm la întoarcea din Iaşi, laolaltă cu bicicletele noastre, în „cala” de bagaje. Un spaţiu încins, cu vibraţii şi fum de la motor, dar în care nu mai trebuia să ne chircim în scaunele alea prost proiectate. Chiar stăteam şi calculam, am făcut 16 ore de drum, pentru o oră de cursă, dar a meritat fiecare secundă, cu cele 2,8 bătăi de inimă aferente, măcar pentru pulsul mediu pe care l-am avut la Road Grand Prix Iaşi.
În weekend-ul trecut am dus aşadar jocul meu de-a ciclismul la un nou nivel. Doar acum un an mă întâlneam cu Leonard, la prima lui cursă la Argeş Winter Challenge, iar acum iată-l alergând la Elite, pentru Dinamo Mazicon. Iată-mă şi pe mine, ca într-un clip cu Beastie Boys, debarcând cu un rânjet, împreună cu cursiera mea la care mai ieri priveam cu jind pe Internet, încercând să trec peste şocul unei călătorii în care am respectat sintagma „trenul este pentru călătorii cu bilet”. Dar, probabil vă întrebaţi cum a decurs aşadar programul nostru sportiv?
Ne-am cazat, am mâncat o focaccia cu caşcaval, o porţie de carbonara cu spanac, după care am ieşit la antrenament, Leo e foarte strict, chiar dacă eu aş fi vrut să dorm toată ziua, tot a trebuit să îl urmez. Am încercat o recunoaştere pe traseul din Copou, după care am găsit nişte dealuri foarte frumoase în apropierea Iaşiului, şi, am revenit la pensiune pentru o porţie de lasagna, un duş şi un somn bun. Băieţeală! Sincer, am avut foarte mari emoţii înaintea cursei, deoarece după o coborâre nu foarte abruptă dar uimitor de lungă urma un viraj de dreapta şi şinele de tramvai de pe mijlocul bulevardului nu permiteau plutonului să se întindă foarte mult pe bulevard. Din fericire, atunci când traseul a fost efectiv închis pentru cursă, m-am prins că dracul nu era atât de negru, se cobora pe partea stângă, dar trebuia să ai grijă la traversarea liniilor de tramvai, după care venea o nouă pantă, destul de prost asfaltată şi în fine, o urcare, pe care aş numi-o abruptă.
Pentru că provin dintr-un mediu motociclistic, am primt destule ironii în urma trecerii mele la ciclism, ironii pe care le consider nefondate. De exemplu, în momentul în care în pluton, undeva la peste 60 km/h un tip a schimbat trasa în faţa mea, iar eu eram la jumătate de metru de linia de tramvai, pe roţile astea foarte subţiri, umflate la 8 atmosfere, călărind opt kilograme de carbon şi ceva metal şi plastic, am avut un moment cât se poate de adrenalitic. Din fericire acesta a fost singurul incident al cursei. Nu am întârziat la start ca la Cluj Napoca – din contră mă puteţi observa în pozele de pe pagina de Facebook a Road Grand Prix conducând vajnic plutonul pe tura de încălzire, nu am mai rupt lanţul ca la Urlaţi şi Câmpina, nu am lovit nici o veveriţă coborâtă din copac etc…
La prima urcare am tras atât de tare de mine, încât m-am trezit cu pulsul la 183 bpm şi nu am mai fost în stare să reacţionez atunci când s-a ajuns înapoi pe bulevard, într-o urcare uşoară. M-am „curăţat” cum s-ar spune şi am rămas într-un „no man’s land” ciclistic, între Elite şi cei care se luptau la podiumul pentru categorii şi riderii mai recreaţionali. Aceştia mai trimiteau doi-trei inşi care mă prindeau din urmă pe urcarea cea abruptă, dar reuşeam să mă desprind de ei pe lungul bulevard. Câteva ture bune am prins plutonul cam în acelaşi punct, eu pe urcare, ei pe coborâre, simţindu-mă vinovat că „nu am dat totul” să fiu şi eu „băieţii”. Pe final, a apărut însuşi Alex Ciocan din urmă, eu m-am băgat în scopuri experimental-ştiinţifice după el şi atunci campionul mi-a propus să stau la trenă (nu, nu a fost un vis) şi iată-mă aşadar pedalând de zor pentru scurtă vreme, până când Alex s-a distanţat. Asta mi-a permis însă să mă desprind de urmăritorii mei şi să trec linia de finiş imediat după plutonul de Elite şi fruntaşi, ratând la mustaţă să fiu în acelaşi tur cu ei. Trăgând linie, m-am întors mulţumit de la Iaşi, îmi veţi ierta lipsa unei încheieri mai lucrate stilistic, dar trebuie să organizez deplasarea la Cluj Napoca, la Campionatele Naţionale de Şosea, care au şi categorie de Amatori. Pasul unu, achiziţionarea unui ghidon de contratimp…
Material scris de Marc Sandu, colaborator FreeRider.ro
