Acum citesti
Race Report – O poză, o greșeală și o zi de vis la Cozia MTB

Sălbatic și greu, dar ciclabil și incitant… așa e noul Cozia MTB, un traseu inventat într-o zonă virgină care a lăsat mască pe aproape toți cei care l-au încercat!

M-am aliniat și anul acesta la start, cred că mergeam orice ar fi fost, nu era chip să fiu oprit. Sufletul meu și traseul acesta de 52 km cu aproape 2500 m denivelare rezonează într-un mod bizar, se regăsește acolo la perfecție. Cu zeci de concurenți în jur sau singur, într-o dimineață cețoasă, l-am gustat în toate felurile și de fiecare dată papilele mele l-au savurat cu jind…

Sălbăticia traseului are prețul ei… concurenți nu foarte mulți dar hotărâți, dar și fotografi puțini, este genul de concurs din care amintirile rămân mai mult în suflet. Deși nu mă așteptam, am și o poză, înainte de ultimul munte, la Mănăstirea Frăsinei… o poză simplă dar plină de amintiri.

Start! Știind oarecum că nu are sens, nimeni nu a forțat nota pe cei 2 km de asfalt înainte de a fi atacată prima urcare. A 6-a oară pe serpentinele bizare ce urcă pe un munte care parcă nu se mai termină, tot nu m-am putut obișnui cu ideea că poate fi atât de lungă… În regim de concurs știu că ajung sus în vreo 45 de minute, dar pantele ce rar coboară sub 10% nu te lasă să faci calcule. Monotonia efortului susținut la limita superioară a rezonabilului e spartă de mici conversații cu vechi prieteni, îl ajung pe Iancu de la BikeXpert fix unde l-am ajuns și anul trecut și îi urez succes știind că nu-l mai văd după prima coborâre tehnică…

Focalizarea mea totală este pe prima secțiune de single trail. În timp ce cobor cele câteva viraje ce sparg monotonia primei urcăi, vizualizez mintal poteca violentă care rupe ritmul și care necesită 100% concentrarea pentru a fi urcată pe bicicletă. Trec de despărțirea traseelor și văd în față primul moment critic al traseului, dar sunt pregătit: îmi iau avânt maxim și canalizez fiecare strop de energie spre picioarele care reușesc să păstreze echilibrul fragil între cuplu și aderență până sus… În spate un alt concurent mă întreabă dacă sunt sigur că e acesta traseul… intrarea în potecă nu e foarte intuitivă dar o știu, îl asigur că am făcut traseul de multe ori. În plus, marcajele pe copaci par proaspete. Continuam impreună frumoasa potecă ce ne urcă 2-300 m altitudine spre prima coborâre tehnică, dar cu cât ne apropiem cu atâta realizez că poate colegul meu de suferință a avut dreptate: sunt tot mai puține urme, sunt crengi de-a latul potecii… evidența primează: e clar că a fost scurtat traseul, a fost scoasă bucata asta despre care știam oricum că e printr-o rezervație delicată de vânătoare… N-avea niciun sens să ne întoarcem, am continuat pe vechiul traseu, mult mai lung dar mult mai frumos și am făcut joncțiunea cu ruta corectă ce cobora 2 km pe un forestier banal. Evident, după mica noastră aventură am ajuns complet în spate, așa că am petrecut urcarea sălbatică pe vale neștiind dacă ar trebui să fiu supărat că am ajuns în spate sau fericit că am mai făcut o dată o potecă superbă de MTB! Cred că totuși mi-aș fi dorit să țin traseul corect, o bandă de-a latul potecii sau 2-3 X-uri mari ar fi ajutat…

Oricum, odată ajuns în vârful celei de-a doua coborâri, orice sentiment negativ dispare când îți dai drumul pe cei aproape 15 km de coborâre continuă pe un single trail ce te trece prin toate disciplinele și situațiile, fără a deveni extrem, doar cât să te bucure! Și m-am bucurat din plin, cu siguranță!

Nu mă sperie push-bike-urile, dar la Frăsinei ajungi deja pompat și sincer împinsul bicicletei vreo 10 minute nu cred că e pe placul nimănui, dar m-am pregătit de multă vreme deja psihic pentru momentul ăsta… Aici însă a venit compensarea momentului cu marcajul (cel puțin pentru mine) deficitar – organizatorii au reușit să ocolească pushbike-ul pe un drum, și ce drum! Una dintre cele mai frumoase urcări ale concursului, la limita dintre durere și agonie, fiecare pedală până sus a fost un exercițiu de voință supremă! Am ajuns extaziat la călugării ce ne așteptau cu apă, dar nu m-am oprit. Am continuat cu o mică coborâre unde am și unica poză, apoi am atacat direct scurtul și inevitabilul push-bike până la drumul căruia eu îi zic ”zona Thassos” pentru că seamnă fantastic…

Succesiunea de mici urcări și lungi coborâri a trecut repede pentru a ajunge la urcarea finală, unde a venit și furtuna care ne amenința sonor deja de ceva vreme. Am urcat cei 6 km bine, în formă, dar îngrijorat pentru poteca proaspăt umedă de pe coborârea finală. Îngrijorarea a fost justificată, deoarece după ce am schimbat 2-3 vorbe cu Simin, ”părintele” traseului, căruia sper că nu i-am spus nimic urât despre mica mea rătăcire, am atacat prima parte a potecii mai mult pe lângă bicicletă, se făcuse o mâzgă pe care era dificil de stat în picioare iar eu aveam anvelope de fugă. Dar știam că pe coborâre e mai bine. Am rămas surprins că pe primul gât, cel mai lung din succesiunea de urcări a coborârii ”tip dinți de fierăstrău” după cum a fost numită în mod hilar anul trecut, mi s-au cam blocat mușchii, probabil consecința efortului la semimaratonul București. Totul e bine însă când se termină cu bine: folosind cât am putut covorul de frunze pentru a crește aderența, am reușit să cobor pe bicicletă mare parte, chiar m-am bucurat să văd mici schimbări în bine de traseu, dar cu ploaia era greu de apreciat cât sunt de ciclabile. Am terminat ceva mai prost ca anul trecut, pentru că am pierdut mult cu ploaia și noroiul, cam 15 minute, iar în clasament nu are rost să mă uit după rătăcirea care ne-a costat minim 20 de minute. Ce pot să spun e că a fost o zi de vis, în care sufletul s-a încărcat de energie în timp ce mușchii au fost secătuiți până la ultima picătură.

Sper să revenim în 2019 la Cozia MTB în ciuda eforturilor incredibile făcute de organizatori în relația cu autoritățile pentru ca acest eveniment să existe! Am pierdut o bucată în lupta cu Romsilva dar concursul rămâne superb și fără! Le doresc curaj celor de la Cozia Racing Team și sper să pot să le fiu alături anul viitor și fizic nu doar cu sufletul la pregătirea traseului, dacă vor putea să se mobilizeze din nou!

Mulțumesc sincer tuturor, Dora, Simin, întreaga echipă… sunteți un exemplu! Chiar și dacă nu mai găsiți puterea pentru o nouă ediție, vă asigur că minunatul vostru traseu va rămâne viu în poveștile mele zeci de ani și voi reveni să-l parcurg cu toți cei ce vor să se bucure și să trăiască ceea ce am trăit și eu în aceste două ediții!

Vezi Comentarii (4)
  • Un traseu intr-adevar surprinzator … nu te-ai astepta sa ai parte de un asemenea chin in „doar” masivul Cozia.
    Cred insa ca nu exista o balanta intre urcari si coborari … vorbesc din pctul de vedere al unui amator/iubitor de bicla si de munte. Mi se pare aiurea sa urci atata ca apoi sa cobori pe langa bicicleta. Dupa ce a dat si ploaia, traseul era un adevarat patinoar.
    Cea mai neplacuta surpriza a fost insa lipsa logisticii pt spalatul bicicletelor … un amarat de furtun la care am asteptat 1h … spre deosebire de alti ani in care spalatul s-a facut pe stadionul de sport.
    Dar munca celor implicati este apreciata si sa speram ca in viitor va fi si mai bine.

    • Da, din pacate ploaia cam strica distractia, mai ales imediat dupa, inainte sa se scurga apa… nu prea e nimic de facut, decat sa studiezi prognoza si sa alegi cauciucurile potrivite… In schimb te asigur ca pe uscat e o coborare de exceptie, doar noroiul ala chiar de jos cam ramane multa vreme… Si eu am ales gresit cauciucurile, dar nu neaparat gresit, mi-am asumat ca voi pati asta daca ploua, daca nu ma rataceam reuseam sa ajung ceva mai repede si poate nu mai prindeam asa ud…
      Cu spalatul bicicletei e greu, ca daca nu ploua aduci multe chestii degeaba, daca ploua niciodata nu vor ajunge, decat daca ai un mega buget ca Prima Evadare. Eu unul nu prea mai stau dupa treaba asta daca e nasol, pun bicicleta pe masina si ma opresc la prima spalatorie, la Valcea e un OMV cu spalatorie cu fise, o speli in 3 minute luna… E mai delicat daca vrei sa o bagi in masina…

  • Primii 42 km au fost incredibili. Rar m-am bucurat atat de mult de un traseu. Din pacate insa fiind printre ultimii coborarea nu mai era aproape deloc ciclabila, anumite bucati fiind de nefacut si de cei cu motocicletele si de nefacut nici pe picioare. Mi-as fi dorit ca voluntarii din ultimul punct sa nu ma convinga sa fac coborarea spunandu-mi ca este ok cand eu intuiam ca nu o sa fie (nu mai facusem traseul pana acum). Am ramas la final cu un gust amar dupa ce cateva ore am beneficiat de cea mai faina experienta de mtb de la 4 munti incoace.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

two × two =