A trecut și ziua a doua din concurs. Partea interesantă e că, dacă ieri abia așteptam să se termine, azi mi-ar fi plăcut să o țină tot așa la infinit… Am reîntâlnit senzația aceea de părere de rău la finalul fiecărei zile pe care o trăiesc mereu la 4Mountains! Dacă pentru traseul de ieri nu aș da banii de GPL să mă duc nici dacă ar fi la Câmpina, pentru cel de azi merită să bați 1500 km!
După cum spuneam ieri, ziua de azi a început cu o urcare de aproape 2000 m, undeva pe la 1900 și ceva, în vreo 18 km. Da, a fost asfalt în mare parte, dar până la urmă cine ar fi în stare să urce 3000 m pe zi trei zile pe grohotiș? Practic primii 9 km au fost asfalt de calitate cu pante de 10-15%, apoi drum din acela de-al lor cu pietriș încă vreo 4-5 km. Dar apoi, după primul punct de alimentare, se ajunge în zona alpină iar drumul devine superb, pe bolovani și pietriș și cu bucăți susținute de peste 15% și chiar câteva de peste 20% destul de lungi. De data asta, cu lecția învățată de ieri, am plecat o idee mai ușor, într-un ritm susținut dar nu forțat. Am reușit o medie de 9 km/h pe primele două treimi până când a devenit terenul dificil. Apoi am fost foarte fericit că am reușit să urc pe bicicletă toate bucățile abrupte de 20% până în punctul de alimentare de la 2400 m.
De aici începe ultima urcare, celebra bucată de 35%, vreo 100-150 m diferență de nivel până în creasta muntelui pe la vreo 2500 m, dar și bucățile de zăpadă. Inițial, de acasă, eram decis să încerc să o urc cât pot pe bicicletă, dar la fața locului treaba arată altfel. Terenul e un amestec de pietriș cu noroi ud și practic e aproape imposibil să urci, cel puțin cu anvelope de race. M-am apucat și eu de împins, dar m-am oprit să admir peisajul și să fac și câteva poze, era păcat dacă tot am ajuns până acolo…
Din creastă, coborârea începe sublim, cu o combinație de grohotiș ud și limbi de zăpadă. Majoritatea concurenților mergeau pe lângă biciclete doar pentru că era ud! Nu mi s-a părut absolut nimic dificil să cobor pe ea. Evident, exceptând bucățile de zăpadă, dar cele mai scurte le-am parcurs totuși în șa cu un picior în zăpadă.
Odată terminată zăpada, coborârea continuă pe un sublim drum alpin, destul de tehnic, cu multe treceri de pârâiașe și cu dâmburi de pe care îmi luam intenționat zborul și chiuiam de fericire (în mare parte, recunosc, ca să îi descurajez pe fricoșii ăia de pe lângă mine). Am mai urcat vreo 200 m altitudine până la o altă stație de cablu după care a urmat prima coborâre foarte lungă a zilei, de aproximativ 1000 m.
Ei bine, de aici lucrurile au devenit frumoase, mult mai frumoase decât ieri. Traseul iese de pe clasicul drum pietruit și urmează niște drumuri înierbate, considerabil mai tehnice, după care vine surpriza: o bucată de single-trail destul de simplu dar foarte frumos, cu multe viraje și contrapante, din nou cu ceva rampe northshore. Știam de el, fusese și anii trecuți. Apoi trebuia să urmeze o coborâre lungă și anostă pe drum pietruit și asfalt. Dar, probabil după multe plângeri, organizatorii au schimbat traseul (lucru confirmat și de GPS) și au intercalat încă două secțiuni frumoase de singletrail. Apoi iar forestier și asfalt pâna la 1600 m la stația de telecabină unde era și timpul limită, ora 14:30 (modificat de la 15:30 datorită prognozei meteo). Era 12:20, deci niciun stres.
Am coborât de acolo câțiva km pe vale pe un soi de potecă tematică după care a urmat ultima urcare, de vreo 6-7 km cu 600 m diferență de nivel, destul de anostă dar care a trecut repede fiind încă sub influența endorfinelor de la ultima coborâre. Glumesc, un Activator de la Sponser a făcut minuni! Dacă aveam unul și ieri era genial! (Activator e o doză unică de 200 mg de cofeină la fiolă). Am urcat așadar susținut și m-am așteptat la o coborâre aiurea ca ieri.
Nu, nu a fost ca ieri. Coborârea a fost pe forestier, dar nu din ăla de-al lor ci unul exact ca ale noastre, cu șleauri și bolovani. Frumos, încântător și surprinzător! Am avut de coborât cam 1300 m din care primii 600 au fost pe forestierul acesta. Apoi am făcut aceiași coborâre de ieri pe asfalt dar, din fericire, cu același singletrail surpriză pe final, care m-a bucurat la fel de mult și azi.
Finalul zilei au fost 8 km de fals plat (urcare de vreo 1%) pe pista de pe malul râului între Zell am Ziller și sosirea de la Mayrhofen, bucată unde am reușit să țin un 28-30 km/h. De remarcat un austriac din fața mea care a sprintat puternic să nu îl ajung, incredibil cât a luptat omul pentru locul o sută și nu știu cât… Evident, nu am sprintat după el că nu m-am prostit, mai am și mâine o zi grea…
Am terminat în 5 ore și 39 de minute, vreo 72 km cu 3100 m diferență de nivel. Surpinzător sau nu, dacă nu am tras și am mers constant am reușit să ajung cu câteva locuri mai bine în clasament.
Mâine e ultima zi, o etapă cu încă 3000 m de urcat și cu finalul pe ghețar, la 2800 m. Dar voi pleca mai împăcat la suflet, pentru că ziua de azi chiar m-a uns pe suflet iar o urcare până pe ghețar nu are cum să nu fie minunată! Ne auzim deci mâine!
