Dacă cineva mi-ar fi spus că peste ani voi reveni în oraşul în care m-am chinuit să termin o facultate care, între noi fie vorba, de fapt nu îmi plăcea, sub formă de ciclist rutier amator alergător la un criteriu, aş fi spus că râde de mine. Dar, adevărul este că Road Grand Prix m-a atras ca un magnet, mai ales că luni bune am cochetat cu ideea de a încerca şi ciclismul şosea. Până la urmă s-a întâmplat, vânzarea motocicletei şi sprijinul echipei KTM Cycling Team mi-au permis să îmi cumpăr şi o cursieră, o KTM Strada 4000, care mi-a venit chiar în săptămâna dinaintea cursei. Am apucat să mă acomodez cu ea la o tură de 120 de kilometri cu nişte băieţi foarte simpatici, printre care îl pot enumera şi pe vajnicul redactor FreeRider, Traian Goga, care mi-a dat câteva sfaturi utile despre cum se merge pe bicicletele astea cu roţi neverosimil de subţiri.
Foto: Monica Gherman
Participarea mea la Road Grand Prix a presupus un efort logistic măreţ. Sâmbătă am avut etapă de Motocross Cup la Ciolpani şi deşi ar trebui să mă ocup doar de PR, devin extraordinar de nervos dacă stau pe margine şi mă uit, ceea ce înseamnă că încerc să supravieţuiesc două manşe la Amatori, pe o motocicletă împrumutată de la organizatori. Aşa se face că am plecat din Bucureşti undeva pe la orele 21:00, cu o maşină şi ea împrumutată de la organizatori (mulţumesc Dual Motors, aşa e viaţa de jurnalist) şi am ajuns în natalul Târgu Mureş noaptea târziu. Duminică dimineaţă am plecat spre Cluj, gândindu-mă la înfiorătoarele poveşti cu piatră cubică şi căderi în masă la start şi obsevând cu îngrijorare aversele de ploaie torenţială ce se abăteau asupra Autostrăzii Transilvania.
Eram la limită ca timp. Nu ştiam că intră şi zilele Clujului în ecuaţie, aşa că m-am învârtit o vreme căutând un loc de parcare şi până la urmă am găsit unul în zona în care aveam cursurile de Genetică în anul 1, din care, cuvânt de pionier, eu nu înţelegeam absolut nimic. Mi-am luat pachetul de start şi mare greşeală, m-am întors la locul de parcare, să mă dau cu nu ştiu cremă cu Ozon care să îmi activeze musculatura picioarelor, să îmi spun rugăciunile, să îmi prepar Isostarurile, cu alte cuvinte să mă fac frumos pentru start. M-am hotărât să mai bag nişte aer în roţi, dar cum valvele Presta sunt un lucru nou pentru mine, nu am reuşit decât să îndoi valva şi să scot tot aerul din roata faţă, fiind incapabil să îl bag la loc. Exact în acel moment m-a sunat prietena mea să îmi spună că se formează grila pentru tura de recunoaştere. Mi-am adus aminte de emisiunile cu Bear Grills şi am încercat să îmi păstrez calmul în această situaţie limită, luând bicicleta în spate şi alergând ciclocrosistic până la poarta de Start. Da, eu eram tipul ăla care întreba disperat în stânga şi în dreapta de o pompă. Până la urmă o domnişoară a venit cu un adaptor şi un domn care mi-a spus că el de obicei face asistenţă tehnică la enduro a venit cu o pompă de picior. La 40 de secunde rămase până la start, prietena mea îmi prindea al doilea număr pe spatele tricoului, după care am apucat să mă infiltrez cam până la jumătatea plutonului, înainte ca Eduard Novak să dea semnalul de plecare în cursă.
Nu am mai reuşit astfel să fac sprintul eroic pe care mi-l propusesem de acasă şi să mă lipesc de plutonul elitelor şi, ca în Breaking Away (SUA, 1979, un film pe care vi-l recomand), să-i fac pe tipii ăia să se întrebe cine naiba e amatorul ăsta! Ba, nu am înţeles mare lucru din ce se petrecea în primele două trei tururi, încercând să mă desprind de câteva mountain bikes şi de un domn mai în vârstă. Apoi a apărut un tip pe o cursieră roşie cu care am colaborat pentru nişte depăşiri, m-am distanţat şi am simţit că încep să îmi intru în ritm. Piatra cubică nu era nici pe departe înfricoşătoare, era chiar distractivă şi mi-am dat seama că la turele precedente frânasem prea mult. Am început să las bicicleta să curgă pe viraje şi să mă concentrez să ies pedalând cât mai ritmat din viraje. Am început să mă simt bine, la un moment dat a trecut ceea ce credeam eu că era plutonul fruntaş, dându-mi tura, pe lângă mine, am încercat să mă „alipesc”, nu am reuşit… În bidoane aveam doar apă, nu mai apucasem să pun şi tabletele isotonice, dar am halit vreo două geluri, în timp ce coboram pe strada cu clădiri în oglindă, cu fosta Insomnia.
La un moment dat a trecut pe lângă mine un rider absolut sculptural, în tricou Tușnad Cycling Team, am reuşit să îl urmez până la Librăria Universităţii, după care în foarte uşoara urcare dinainte de piatra cubică, deşi el parcă de abia mai dădea alene câte o pedală, iar eu pompam ca o locomotivă cu aburi ieşin acum o sută de ani din Gara de Nord, elita, se tot îndepărta! A început apoi ploia şi vântul, ceea ce nu mi-a displăcut de fel, distracţia înteţindu-se şi ea. Alex Ciocan a oprit cursa puţin mai devreme din cauza furtunii care stătea să se abată peste Cluj Napoca, dacă mă întrebaţi, aş mai fi pedalat cel puţin cinci tururi. După cum deja aţi observat, nu prea le am cu concluziile, ideea este că aştept cu nerăbdare următorele etape ale Road Grand Prix, deplasarea mea la Iaşi va fi un nou „coşmar” logistic, dar cum se spune, după ploaie vine vremea frumoasă. Iar despre trecerea de la MTB la şosea? Parfum!
Felicitari pentru participare si pentru trecerea la sosea :). Sper sa pot sa ajung si eu la etapele din Ploiesti, Iasiul e cam departe de mine si nu sunt in stare de eforturi logistice :P.
multumesc, poate ne asociem, dar se va pleca sambata tarziu de tot :))
Foarte mishto articolul. Mi-a facut o placere reala sa-l citesc pana la capat. Ma bucur ca ai ajuns la etapa din Cluj si sper sa ne vedem si la urmatoarele.