Eroica este concursul pe care îl aștept tot anul pentru că, de ce să nu o recunosc, nu sunt iubitor de coborâri pe bicicletă sub nicio formă a lor iar la Eroica avem aproape doar urcare, perfect pentru sufletul și profilul meu sportiv. Cu plecarea din Brezoi și finalul după aproape 100 km și 3000 m de urcare, în vârful Transalpinei, nu îmi pot închipui un concurs mai frumos de șosea în România.
Anul acesta, din motive organizatorice, Eroica s-a amânat pentru ultima zi din septembrie și din păcate a picat peste un val de frig destul de serios. Din acest motiv, organizatorii au decis, destul de justificat spun eu, oprirea concursului la Obârșia Lotrului, fără Transalpina, deși din păcate asta pentru mine nu e ceva fericit, nici din punct de vedere al bucuriei, dar nici ca profil de cursă, ultima bucată fiind foarte avantajoasă pentru mine.
Dar asta e, m-am aliniat la start cuminte, din păcate cu plecat de acasă în aceiași dimineață, la 6, deci un pic obosit, dar cele 5-6 grade de afară mă țineau treaz. Tot din păcate am făcut o greșeală prostească ce avea să se răsfrângă asupra mea destul de repede: după ce cu câteva zile în urmă mi se deplasase maneta stângă după ce am fost nevoit să transport bicicleta într-un portbagaj, mă gândeam în timp ce mă încălzeam să o mai strâng puțin, dar n-am făcut-o, am zis că ține, că e mai mult urcare… N-a fost să fie așa!
Am luat startul foarte optimist și încrezător în antrenamentul meu. Am stat frumos cu plutonul, fără efort, am evitat să fiu implicat într-un mic accident înainte de barajul Brădișorul iar pe mica urcare spre baraj, care e și cheia concursului, am reușit să mă țin bine în față, deși am urcat cu pulsul la peste 170, lucru extrem de rar și care mi-a produs o stare destul de nasoală. Mi-am revenit însă și m-am poziționat într-un pluton foarte bun – din păcate anul acesta după baraj nu a mai rămas plutonul compact, probabil datorită premiului de pe urcarea din Voineasa anunțat de organizatori.
Mă bucuram teribil că voi merge cu așa pluton bun până în Voineasa, eram cu pulsul sub 130 și chiar am decis să mă duc mai în față, poate chiar să contribui și eu la trenă. Astfel, am schimbat un pinion și am tăiat-o pe lângă pluton prin stânga, în depășire. Dar ghinion! Am dat peste o groapă imensă în asfalt. Mi-am pierdut un bidon (nicio problemă oricum pe frigul ăla) dar maneta stângă a alunecat în jos pe ghidon, blocând frâna și obligându-mă să trag pe margine. Până m-am dezmeticit din efort, am încercat să deblochez frâna spate care n-avea nimic după care am realizat că sunt prost și problema e în față. Am tras maneta înapoi pe ghidon și roata s-a deblocat, dar am pierdut încă vreo 2-3 plutoane mici. Se și vede în poza de mai jos cât de căzută era maneta 🙂
Apoi a început greul, am prins un pluton dar mergea cam încet, am tras în față la altul, apoi la altul, mulți km am mers în regim de contratimp și am ajuns în Voineasa cu mușchii gata să explodeze. Dar măcar am început să văd în față unii ce păreau din plutonul meu inițial, cum ar fi Iorgo, puternicul antrenor de la Steaua. Surpriza a fost că din cauza manetei nu mai mergea nici schimbătorul pe față și nu am putut muta pe foaia mică. Am fost nevoit să mă opresc din nou să trag de manetă în sus și am reușit cumva să conving lanțul să coboare. Am tras pe urcare cum trag eu, constant și econom, am mai schimbat cu Iorgo 2-3 vorbe și am ajuns în final în vârf, după ce am depășit vreo 15-20 de concurenți. Urcarea are 18.3 km, 981 m diferență de nivel, o pantă medie de 5%. Am obținut un PR pe ea dar de-abia cu 20 de secunde mai bine ca în 2014, eram foarte obosit după ce am tras aproape singur până în Voineasa dar n-am avut de ales. Media de putere a fost de 246 W și un VAM de doar 865.1, până și pulsul mediu de 156 zice că mă blocasem în mușchi…
Pet mica coborâre strategia era să pierd cât mai puțin, am pierdut vreo 2-3 locuri. Și aici am scos PR dar numai cu 3 secunde, însă față de anul în care am fost cu anvelope de 28 și frâne pe disc, ceea ce e bine zic eu!
A urmat bucata pe care merg mereu cel mai bine, conturul de lac, anul acesta fiind la fel. Am mers cât de tare am putut. La un moment dat a trecut pe lângă mine Iorgo și de acolo am mers ceva mai tare decât aveam impresia că pot, să văd dacă îl ajung. L-am ajuns fix la finish și am terminat în aceiași secundă cu el, a fost o motivație bună. Am scos și aici PR, dar de data asta cu 1:37 mai bine, nu am mai avut întreruperi tehnice și totul a mers perfect. Am avut o medie pe segment de 34.7 km/h de care sunt mulțumit pe deplin.
În final am terminat în 2:44.00, pe locul 30 la amatori general și 11 la categorie, cu un timp puțin îmbunătățit, cu doar 42 de secunde mai bun decât în 2014. Media de viteză la final a fost de 27.4 km/h cu o putere medie de 232 W pe aproape 3 ore. Nu sună rău cifrele astea dar cu siguranță era loc de mai bine dacă eram mai deștept și învărteam o jumătate de tură de imbus înainte cursei… O să vedem probabil doar în 2018 cum stă treaba… Oricum, în varianta asta e cam scurtă cursa pentru mine, termin în vârf de formă, sper că la anul viitor vom avea versiunea completă!
Fotografii de Ana-Maria Cristina Dobre-Calman
„Eroica este concursul pe care îl aștept tot anul pentru că, de ce să nu o recunosc, nu sunt iubitor de coborâri pe bicicletă sub nicio formă a lor iar la Eroica avem aproape doar urcare, perfect pentru sufletul și profilul meu sportiv” -Adevar grait-ai 🙂 ! Eroica e concursul in care urci in permanenta – coborarea de la lacul Vidra te ajuta sa scazi putin pulsul – E concursul in care iti dai seama cum ai involuat / evoluat de la un an la altul, este un concurs etalon pentru fiecare ciclist.
Sustin si eu ideea ca anul asta a fost bine ca s-a terminat la KM75, a fost destul de frig si nu vreau sa imi inchipui cum batea vantul la 2100m, cu toate ca vineri seara eram de alta parere :-). asta e.. la anul sa speram ca se va termina in varf.
Lant intins ! Eduard