Race report: Prima Evadare, din nou balet printre noroaie

Puţine lucruri mi se par la fel de amuzante ca pedalatul prin noroi… Îmi place senzaţia aceea de instabilitate, bicicleta care virează te miri în ce direcţie, doar în cea care ai vrea tu nu. Îmi place când tu pedalezi ca nebunul, dar roata se învârte în gol încercând să agaţe ceva şi bicicleta abia se mişcă. Sau senzaţia plăcută atunci când bicicleta e încărcată de noroi, de-abia se mişcă, dar iei frontal o baltă şi totul se degajează, bicicleta începe să meargă normal şi muşchii se relaxează. Tot secretul e să iei totul ca o mare distracţie…

Dar trebuie să încep acest raport de cursă cu părerea mea despre Prima Evadare în general. Încă de când a apărut, am privit acest concurs din două perspective diferite. Prima este cea de eveniment ciclist major, fără discuţie cel mai important de acest gen din România şi cu o creştere exponenţială. Sunt plin de admiraţie pentru ce s-a reuşit şi pentru faptul că peste o mie de oameni răspund provocării chiar dacă la unele ediţii ştiu că vor avea de înfruntat iadul mi se pare un câştig imens pentru comunitate. În plus, am prieteni MTB-işti foarte talentaţi pentru care Prima Evadare a fost primul concurs care „le-a dat aripi” şi i-a transformat din shaormişti în atleţi adevăraţi. Acest lucru e nepreţuit.

Pe de altă parte, din punct de vedere personal nu sunt un mare fanboy al acestui concurs. Eu sunt iubitor de munte şi mă antrenez foarte mult pentru diferenţe mari de nivel, urcări lungi şi abrupte, teren tehnic. Antrenamentul meu include mult single trail şi mii de metri urcaţi în puţini km. Am avut ocazia să particip la Prima Evadare şi pe uscat, dar nu mi-a stârnit personal interesul, „flat is boring” după cum spune sloganul unei firme de textile. Nu acelaşi lucru pot spune despre traseu şi dacă e noroi. Ei bine, atunci provocarea există! E nevoie de skill-uri adevărate, trebuie să cunoşti bicicleta, să ai un bun echilibru şi mai ales o puternică determinare. De aceea, anul acesta, când vremea rea ne-a asigurat bălăceala promisă, în ultimul moment am decis că voi participa.

O ultimă precizare este că eu personal nu consider Prima Evadare un concurs de MTB. De asemenea, nici măcar organizatorii nu fac asta, titulatura fiind „concurs de ciclism cross-country”. Faptul că 99% din participanţi folosesc un MTB este pentru că asta au la îndemână, nu pentru că ar fi un lucru impus. Încă de la prima ediţie, părerea mea a fost că traseul este ideal pentru ciclocros, în special dacă e noroi. Ba mai mult, primul meu ciclocros l-am construit special pentru Prima Evadare şi nu o să uit niciodată că practic acest concurs m-a făcut să descopăr această minunată ramură a ciclismului, atât de grea pentru un începător dar atât de plină de satisfacţii pentru un ciclist cu ceva mai multă experienţă. Organizatorii au introdus mereu categoria ciclocros şi au fost întotdeauna concurenţi, deşi din păcate disciplina asta nu e încă foarte populară. Prezenţa ciclocrosiştilor în număr mare între primii 100 în fiecare an dovedeşte eficienţa acestei biciclete. Îmi pare teribil de rău că alţi organizatori de concursuri similare impun folosirea unui MTB şi consider că aceştia fac o mare greşeală!

Pe traseu, am plecat fără pretenţii nici măcar de top 100, de la modesta poziţie 288, plasat destul de prost după unele criterii, dar nu şi după ale mele. Eu nu cred în treaba asta cu poziţionatul în faţă la start, cel puţin atâta timp cât nu ai pretenţii de podium. Dar faţă de ultima ediţie la care am participat, startul a fost schimbat elegant, cu mult asfalt lat pentru împrăştierea concurenţilor. Aşa că, avantajat fiind pe şosea de ciclocros, am încercat să câştig cât mai multe locuri înainte de intrarea în pădure şi aş putea zice că oarecum am reuşit.

În pădurea Băneasa, treburile au fost relativ decente şi traseul a fost de mare viteză, Garmin-ul indicând de multe ori valori spre 30 km/h. Practic nu au fost niciun fel de dificultăţi deosebite până la centură. Apoi s-a ieşit în câmp deschis. Acolo, viteza de deplasare depinde de linia aleasă, de preferat fiind una care mai are puţină iarbă. Evident, iarba dispare odată cu trecerea participanţilor, aşa că cei din urmă vor fi mai dezavantajaţi. Oricum până la stână s-a mers bine, iar acolo s-a trecut repede cu ajutorul covorului pus de organizatori.

Primele dificultăţi au apărut practic în dreptul aeroportului, unde noroiul devenise destul de lipicios. În încercările de ocolire pe lateral am reuşit şi vreo 2-3 căzături, anvelopele mele de ciclocros nefiind grozave la aderenţa laterală. Bicicleta s-a încărcat destul de mult cu pământ şi mi-a fost frică să nu fie nevoie să opresc să o curăţ. Norocul e că anvelopele subţiri îşi fac uşor loc prin grămada de noroi şi, chiar dacă bicicleta arată foarte rău, ea e perfect funcţională.

Lucrurile au continuat destul de greu şi după traversarea şoselei, pe câmp existând multe zone cu noroi neprietenos, dar o pedalare mai energică sau o săritură mai dădeau jos din noroi din mers. Cu cât m-am apropiat de palatul Ghica, cu atât am început să prind viteză, astfel că pe bucata de la calea ferată încolo cred că am ţinut doar peste 30 km/h.

Sincer, mă aşteptam la nişte jeturi de apă la Ghica, pentru curăţat bicicletele, cum au fost în 2011 pe traseu. Era un lucru bun, deşi probabil aş fi ales să nu mă opresc… Oricum, am trecut în viteză prin CP şi am continuat uşor pe poteca din spate, unde ciclocrosul aluneca în toate părţile.

A urmat bucata cea mai grea din traseu după părerea mea, drumul pe lângă lac. Aici treburile erau nasoale rău şi am cărat bicicleta în spate mult. Am blestemat la greu şi m-am gândit că bucata asta putea fi scoasă şi să se intre în pădure direct pe asfalt de la palat… Mă rog, păstrarea ei mi s-a părut o decizie proastă, mai ales că nu trebuia modificat mult traseul.

Bucata următoare din pădure a fost şi ea grea, dar relativ ciclabilă, deşi bicicleta făcea doar ce dorea ea. Aici a fost întotdeauna problematic. Am făcut exerciţii supreme de echilibru să mă menţin în şa, am căzut în şanţuri, am renunţat să pedalez unde nu avea sens şi am împins bicicleta prin baltă să se cureţe.

După ieşirea pe asfalt din Dumbrăveni, am avut însă o surpriză plăcută… Dacă până aici am fost destul de demoralizat, de aici, brusc, noroiul a devenit lichid şi destul de prietenos. Bălţile erau abordabile aşa că am avut ocazia să spălăm bicicleta din mers. Odată scăpat din pădure pe drumul pietruit am apăsat iar pedala la 30 km/h, profitând de ciclocros la maxim şi ştiind că vine bucata dinainte de calea ferată. Aici e o potecă în pădure cu înclinaţie laterală, nu tocmai perfectă de ciclocros. Culmea e că n-am căzut, în 2011 cred că am căzut aici de peste 10 ori. Am reuşit să mă ţin pe bicicletă, deşi ea tot dorea să o ia la vale… Aşa că am ieşit din pădure şi am traversat râul cu bine.

Bucata de câmp dinainte de calea ferată e cunoscută ca fiind criminală, aşa că n-am insistat: bicla pe umeri şi alergare uşoară, o decizie bună văzând cum se chinuiau alţii. Supriza neplăcută a fost să nu găsesc nici aici jeturile de apă la care speram… Dar de aici poteca a devenit şi mai abordabilă (în afară de urcarea aia mică abruptă, evident). Mă jucam efectiv prin noroi şi voia bună m-a inundat din nou. Depăşeam din greu MTB-işti probabil epuizaţi.

Totul a mers perfect şi în pădurea de după intrarea pe autostradă, dar doar până la ieşirea în câmp. Ultimii km au fost teribili de grei. Traversarea aceea pe câmp şi mai ales zona de lângă pădure a avut iar noroi greu, neprietenos, iar poteca ce a urmat în pădure era foarte denivelată şi mă arunca în toate părţile. M-au epuizat cei 4-5 km teribil şi am ieşit în şosea în Snagov probabil cu ochii umflaţi de efort. Noroc că ultima bucată a fost iar finuţă şi, după ce am trecut pe lângă bicicletă liniile de tren, am reuşit un sprint final frumos spre locul 84 la general şi 4 la ciclocros. Deşi lumea îmi spunea că-s pe 3, dar adevărul e că nu îmi ieşea nici mie calculul, ar fi fost frumos dar imposibil, cei din faţă au fost mult mai buni şi nu aveam şanse reale să îi ajung. Oricum, am prins iar un loc nesperat în top 100, nesperat în special datorită faptului că în ultima vreme sunt foarte mulţi ciclişti fantastic de antrenaţi pe plat. Dar se pare că tehnica a contat de data asta.

Dacă o să mai particip la Prima Evadare, asta e clar că da. Când, asta nu ştiu. Acum nu cred că aş mai da o dată concursul pe traseu uscat, pe noroi aş mai merge oricând, dar nu se ştie ce îmi mai trece prin cap până anul viitor. Momentan pot să zic că a fost o zi minunată, m-am distrat şi m-am noroit de zile mari. Strict din punctul meu de vedere, organizarea a fost foarte bună. Aş fi vrut nişte curăţătoare cu presiune pe traseu şi să se scoată bucata de lângă lac după palat, cam asta aş reproşa eu. Evident, nu am cum să ştiu cum a fost la alţii, am auzit de diverse probleme în spate. Nefiind implicat evit să îmi expun vreo părere. Dar sunt convins că şi celor supăraţi o să le treacă şi au să revină majoritatea şi anul viitor la linia de start a celui mai mare concurs de ciclism din Europa de Est.

Cam aşa a fost pentru mine la Prima Evadare, un nou episod memorabil de balet pe noroi. Îmi pare rău sincer că sunt atât de mulţi care nu pot să aprecieze bucuriile acestea simple. Pentru mine e ca în copilărie, când ne întorceam acasă murdari din cap în picioare spre disperarea părinţilor. Nimeni nu va muri vreodată de prea mult noroi în pădure la Băneasa, garantez! Păcat că societatea modernă ne omoară voia bună şi ne face să fim răi şi cârcotaşi…

În final mi-am permis să pun câteva poze cu bicicleta la finish, perfect funcţională, iar ultima poză e cu ea curată la start…