Ar trebui să existe un motiv bun pentru care, din multitudinea de concursuri apărute în ultimii ani, acesta mi-a ajuns mai la suflet și în ultimii 3 ani am participat la fiecare ediție. Pentru că nu e un concurs montan cum îmi place mie, e un concurs pe niște dealuri, cum mai sunt foarte multe altele. Dar Maratonul Olteniei cred că m-a cucerit prin dificultatea traseului. Bine, poate nu e dintre cele mai dificile, dar oricum e mult mai greu decât te-ai aștepta prima dată când privești dealurile dinspre Râmnicu Vâlcea spre Băile Olănești. Și totuși organizatorii au găsit poteci frumoase și tehnice, urcări și coborâri grele iar drumurile auto sunt prezente într-un procent destul de mic pentru genul acesta de concurs. Singura problemă e noroiul, dar dacă la prima ediție acesta a făcut ravagii (eu nu am participat), la restul a fost uscat și bine.
Mă mai atrage cu ceva Maratonul Olteniei: este genul de concurs perfect pentru familii sportive cu copii, cu probe și de ciclism și de alergare, dar care se țin în zile diferite. Astfel, fiecare dintre soți poate participa la una din probe în timpul respectiv celălalt având grijă de cel/cei mici.
Anul acesta însă nu mi-a mers foarte bine, luând vreo două ”țepe” destul de serioase. Prima a venit chiar de la start, unde nu m-am grăbit să ajung, știind din ultimii doi ani că traseul începe cu o tură destul de lungă prin oraș unde am timp să mă încălzesc puțin și să trec mai în fața plutonului. Astfel, m-am așezat undeva în spate, liniștit, dar șoc și groază: s-a făcut stânga și s-a intrat imediat pe urcare unde, nemaiavând timp să ajung în față, a trebuit să cobor de pe bicicletă de multe ori datorită blocajelor. Totuși, mi-am intrat bine în ritm și până la finalul primei urcări, care e oricum destul de lungă și cu ceva push-bike serios, am ajuns cam pe unde mi-e locul în clasament.
După 350 km și vreo 7500 m diferență de nivel acumulați în turele din ultimele 4 zile picioarele mi-au fost destul de obosite și am simțit asta, dar na, nu puteam să renunț la niște ture faine doar pentru un concurs. Nici chiar la urcarea cu bicicleta în spate până la Schitul Pătrunsa cu o zi înainte.
A doua țeapă a fost pe traseu, unde într-o intersecțe era marcaj în două direcții. Deși cea evidentă era în față, eu am făcut stânga pentru că așa îmi arăta track-ul oficial descărcat cu o seară înainte de pe pagina concursului. Am făcut un ocol destul de serios care m-a făcut să pierd ceva avans… Dar na, am venit să ne distrăm nu să ne stresăm, așa că am privit treaba cu amuzament.
În rest, tot traseul mi-a mers bine, mai ales pe ultimele urcări, ca de obicei, când am reușit să intru în ritm chiar pe final, eu fiind obișnuit cu lungimi ceva mai mari. Traseul de fapt a avut doar vreo 45 km, după măsurătorile mai multor concurenți. Am trecut linia de sosire pe locul 12 la general și 6 la categorie, în 3:12, cam cu 15 minute mai bine decât anul trecut, dar atunci a fost și turul de oraș care a durat vreo 5 minute cel puțin.
Mi-a făcut plăcere deci să revin, organizarea a fost bună, cu un sistem de cronometraj performant cu cip care a inclus chiar și un timp intermediar și cu transmiterea datelor instantaneu prin SMS. Dar mi se pare cam grav după atâtea ediții să ai o astfel de scăpare de marcaj, cu două drumuri marcate în aceiași intersecție, cineva acolo clar nu și-a făcut treaba cum trebuie, 3-4 benzi strânse ar fi scutit multă lume de eforturi suplimentare. Oricum, pot să dau liniștit evenimentului nota 9/10, pentru că în rest nu am ce reproșa. Aș lăuda totuși suplimentar tricoul de bumbac din kit, mereu am rămas de la Maratonul Olteniei cu tricouri superbe pe care le port cu încântare.
