Foto: Daniel Roşu
Începutul sezonului de MTB e frumos, dar mereu e greu… Încercarea de a relua cât mai repede abilităţile complet abandonate de 4-5 luni e solicitantă iar bicicleta pusă la păstrare din toamnă, chiar dacă a trecut printr-o revizie, tot ascunde în fiecare an mici suprize uitate. Oricum, senzaţia de a pune din nou mâna pe un ghidon drept după o primăvară timpurie petrecută pe cursieră e ciudată. Însă bucuria de a ataca din nou potecile trece peste toate neajunsurile…
Cursa de la Avrig din cadrul Triadei MTB a apărut anul trecut înlocuind legendarul traseu de la Braşov care, din păcate, era cam greu de organizat de la aşa distanţă. La momentul respectiv, înlocuirea unui traseu de peste 80 km foarte tehnic şi frumos cu acesta, mult mai scurt şi mai simplu, nu mi s-a părut o idee bună. Totuşi, anul acesta, organizatorii i-au găsit un loc ideal în calendar, începutul lunii aprilie. Rămâne totuşi regretul că nimeni din Braşov nu a reuşit să preia organizarea acelui traseu de referinţă…
Foto: Daniel Roşu
Traseul de la Avrig mi-a plăcut mult. Cum spuneam, este perfect pentru primul maraton al sezonului. Te ia şi te reintroduce treptat în atmosfera de concurs, nu foarte brusc, dar suficient de dur spre final. După un start pe plat, prima urcare e pe asfalt cu o pantă destul de lejeră. Apoi traseul intră fin pe off-road, cu poteci frumoase şi fără dificultăţi şi pante abordabile fără prea mare efort până după jumătatea traseului. Apoi, odată reobişnuit cu ideea de MTB, lucrurile se precipită brusc cu o serie de coborâri tehnice, culminând cu o zonă foarte dificilă cu rădăcini şi bolovani, greu abordabilă la prima vedere.
Urmează 2-3 km văluriţi cu pante mari prin pădure, unde abilităţile de căţărător sunt în sfârşit puse în valoare, traseul părăsind delurile în coborâre pe o potecă ce devine din ce în ce mai relaxantă până ajunge pe malul Oltului. De aici, urmează ceva inedit pentru un concurs de MTB: ultimii 10 km sunt pe plat… Aici pot să fie aplicate strategii interesante şi tot aici se poate câştiga sau pierde timp preţios. Chiar pe final, traseul devine din nou potecă şi se termină după câteva secţiuni tehnice cu trepte pe ultima sută de metri, cum îi stă bine unui traseu serios…
Am luat startul prost, ca de obicei, amplificat de lipsa de competiţii de acest gen din ultimele luni, dar urcarea pe asfalt mi-a permis să mai recuperez puţin şi să intru în rând cam pe unde mi-e locul. Totuşi, întâlnirea cu potecile nu a fost chiar simplă, instinctul de conservare făcându-mă să frânez mult mai mult decât ar trebui prin multe locuri – cred că am primit şi nişte înjurături dar m-am revanşat lăsându-i pe cei din spate să treacă. Norocul a fost cu urcările unde mai recuperam ca de obicei câteva locuri, cei aproape 20.000 m denivelare băgaţi primăvara asta cu cursiera făcându-se simţiţi…
După secţiunea dificilă unde, evident, m-am dat jos de pe bicicletă, tehnica mi-a mai revenit. Şi bucata aia se putea coborâ destul de simplu, dar nu la prima vedere, aveai cum să găseşti o linie uşoară dacă stăteai să studiezi problema.
Urcările abrupte care au urmat mi-au adus aminte de sentimentele frumoase din MTB. Totuşi, mai am de exersat până să fiu în formă, am abandonat de vreo două ori urcarea datorită unor dezechilibrări care în sezon nu le-aş păţi. Pe coborârea finală parcă mi-am dat şi eu drumul mai bine, semnul fiind că nu mai eram depăşit chiar atât de des, dar tot am avut câteva momente de ezitare la alegerea trasei care m-au obligat să mă opresc.
Cel mai rău a fost însă că, odată cu urcările abrupte, am început să am probleme cu foaia mare care derapa pe lanţ şi îl arunca ba pe foaia mică, ba în afară. Încet mi-am adus aminte că la ultima tură prin noiembrie am zis că trebuie schimbată foaia, dar schiul şi zăpada au şters asta din memorie. Aşa că am avut multe momente în care mi-a sărit lanţul şi am fost nevoit să opresc sau să încetinesc.
Tudi Oprea pe ultimul km înainte de o nouă victorie
Partea interesantă a venit pe platul de la final… În primul rând aş putea să zic că acolo era de full-suspension, era mult de câştigat, eu tot timpul am susţinut că un FS îşi arată avantajele pe plat la viteze mari, pe coborârile tehnice dacă ştii cobori cu orice. Eu nu am FS, aşa că am îndurat multe vibraţii. Pe malul Oltului, concurenţii din faţă au plecat tare şi s-au organizat într-un mic pluton. Eu am decis să păstrez ritmul apăsat dar nu foarte solicitant pentru a da ultimul strop pe final. Cu vreo 3-4 km înainte de finish, am început să mă apropiu încet de micul pluton, semn că ei lăsaseră din viteză. Aşa că la semnul de 3 km am decis să atac, având suficiente resurse. Am sprintat pe lângă ei şi am ţinut ritmul fără probleme până la linia de sosire, trecând destul de uşor de micile obstacole de final. Din păcate pentru mine, din nou am intrat în formă fix după 2 ore. Practic, de acolo aş fi putut să merg tare încă 2-3 ore cel puţin, dar asta e cu cursele scurte… Mă solicită foarte mult în primele 2 ore iar când îmi intru în ritm… se termină!
Am trecut linia de sosire în 2h 27min, cu o medie de 19,4 km/h, aşa că mi-am făcut şi un obiectiv realist pentru anul următor: medie de 20 🙂 Am terminat undeva aproape de sfertul clasamentului, mult mai bine decât mă aşteptam pentru lungimea asta de traseu. Mi-a plăcut şi am să revin cu plăcere atâta timp cât cursa rămâne primăvara devreme.
Organizatoric, cursa a oferit ce ne şi aşteptam de la Triada MTB: zero probleme, maximă eficienţă. Parcă mergea un marcaj ceva mai des de confirmare pe unele bucăţi, dar intersecţiile erau bine marcate, nu se punea problema de rătăcire şi ar fi bine să ne obişnuim şi noi cu marcaje mai sumare. Aşteptăm cu nerăbdare şi weekend-ul cu Păltiniş şi Geiger, o altă idee interesantă, să nu mai venim de două ori… Iar traseul lung de la Geiger sper să rămână multă vreme un etalon despre cum trebuie să arate un maraton de MTB.
