Primii care au traversat Transfăgărășanul pe bicicletă în 1974: Mircea Furmuzache și amicul său

Pe lângă multele drumeții și aventuri pe care le are de povestit Mircea Furmuzache, se poate lăuda și cu faptul că s-a numărat printre persoane care au traversat Transfăgărășanul cu bicicleta. O expediție și o aventură istorică care s-a consumat în august 1974, cu o lună înainte de inaugurare și despre care ne va povesti mai multe în acest articol. Să-i dăm cuvântul.

In urma unei idei temerare am pornit din Sibiu in jurul orei 6 impreuna cu un amic pe nume Boeriu Gheorghe, el cu o bicicleta Ukraina, iar eu cu un Carpati adaptat pentru drum de munte. Dupa aproape 2 ore de pedalare am ajuns in zona Glajarie la piciorul rampei ce duce spre Balea. Am tatonat terenul in ce priveste accesul si daca am vazut ca nu ne are nimeni grija am continuat pina la Balea cascada pedalatul in alternanta cu mersul pe jos.

La Balea Cascada am intampinat primul refuz de a ne lasa sa trecem, lucru pe care l-am rezolvat cu ajutorul unui sofer de camion ce ducea materiale undeva mai sus de cascada si care a binevoit sa ne ia cu biciclete cu tot in bena camionului. Am continuat drumul de unde ne-a lasat camionul din nou pe biciclete si pe jos, iar in jurul orei 14 am ajuns la Balea Lac unde am si putut servi masa. Cabanier era un vechi prieten pe nume Gligor Liviu. Dupa masa servita am urcat pe biciclete si am fortat intrarea in tunel dar fara succes, acolo fiind niste cadre militare care motivau ca se lucreaza inauntru si nu ne permit intrarea. Eu am replicat ca nu am urcat pana-n Balea sa ma intorc inapoi. La un moment dat am observat ca dinspre Balea Cascada se ridica ceata deasa si ne-am pregatit strategia de a intra in tunel stiind ca daca va ajunge sus aceasta va genera o scadere a temperaturii. Ceea ce s-a si intamplat, iar cei care s-au opus intrarii in tunel au plecat in cabana.

Asadar am intrat in tunel, dar conditiile de aici erau groaznice: de sus picura apa, pe jos pe partea dreapta era turnat beton dar nu se putea inainta din cauza materialelor ce erau depozitate, singura cale de rulare era pe stanga. Dar nu-ti venea sa pui piciorul jos de pe bicicleta fiind apa si mazga. Ardea cate un bec din 50 in 50 de metri, iar noi nu stiam incotro mergem deoarece nu se prea intrezarea luminita de la capatul tunelului acesta fiind dupa o curba la stanga. In fine, am iesit din tunel, am rasuflat usurati dupa care am facut o poza, iar amicul si-a aprins o tigara, la care eu l-am apostrofat ca strica aerul.

Dupa aceasta pauza am incalecat pe biciclete si a urmat 35 de km de drum fara obstacole pana la cabana Cumpana de pe malul lacului de acumulare Vidraru, unde am ajuns in jurul orei 16. In timpul coborarii am intalnit o trupa de vreo 8 genisti care au fluierat dupa noi sa ne oprim noi. Crezand ca i-au anuntat cei de la Balea, nu am oprit, dar dupa o curba am auzit in urma noastra explozii repetate. Acesti genisti au dinamitat pe linga drum pentru a face santuri de scurgerea apei si ei au incercat sa ne opreasca pentru siguranta noastra, dar am avut un pic de noroc.

Deci am ajuns la Cumpana unde am si inoptat. Dimineata la ora 5 am plecat de aici stiind ca mai avem mult pana acasa, iar dupa parcurgerea a 15 km am ajuns la barajul Vidraru unde nu am fost lasati sa stam decat cinci minute in care ni sa spus ca sa nu scoatem aparatul foto din geanta ca ne va las afara film. Era plin de securitate pe aici mai ales ca in acea perioada s-a produs o avarie la o vana care s-a lasat cu distrugerea drumului pe o portiune de circa 100 m, portiune unde am luat bicicletele in spate mergand pe niste parapeti de scandura.

De aici a inceput un drum groaznic, tot asfaltul era acoperit de un strat consistent de aluviuni aduse la vale de aceasta scapare de apa si care s-a vazut cel mai bine in localitatea Corbeni si Capataneni Pamanteni. Deci, de la Baraj si pana aproape de Curtea de Arges (29km), drumul arata jalnic, ceea ce a facut sa depunem un efort in plus. De la Curtea de Arges am ales cea mai scurta varianta spre Ramnicu Valcea, care a masurat cam 30km tot un deal si-o vale si numai macadam. De la Valcea amicul meu a insistat sa punem bicicletele in vagon si sa parcurgem restul distantei cu trenul, ceea ce am si facut, dar numai pana la Caineni, ca de aici s-a aglomerat trenul si nu am mai suportat aglomeratia si mirosul dupa doua zile de aer curat.

Deci, de la Caineni am pedalat din nou pana la Sibiu unde am ajuns in jurul orei 20:30. De-a lungul acestui traseu nu am mai intalnit vreun temerar nici perpedum darmite cu bicicleta. Mi s-a parut ceva fantastic aceasta lucrare mai ales ca eu frecventam de mai demult zona Balea Lac unde gaseam intotdeauna o liniste de nedescris. Am fost de atunci inca de doua ori pe Transfagarasan, cu masina, dar parca nu-i atat de placut ca atunci cand prin efortul propriu ajungi acolo sus.

Cele cateva fotografii le-am facut singur cu un Smena cumparat de ocazie numai pentru acest drum. Aparatul Practika l-am lasat acasa din motive de siguranta stiind din auzite ca in locurile strategice poti ramane fara el. Intr-adevar am avut o senzatie extraordinara pe care am simtit-o, mai ales dupa ce am iesit din tunel la Balea si afara era un soare care parca radea la succesul nostru.

P.S. Coechipierul meu din acest traseu a avut de suferit din cauza zelului depus pentru a nu-si pierde serviciul in cadrul INTR Drapelul Rosu, axandu-se pe un consum exagerat de cafea si tigari, care i-au adus obstescul sfarsit in urma cu 20 ani (1996).