În decursul celor 7 ani de activitate intensă la FreeRider.ro, am asistat la multe concursuri din afara țării. Am salivat, am rămas impresionat, dar dorința de a participa la unul a persitat în permanență. Și nici măcar vorba aceea cu strugurii nu puteam să mi-o spun, căci pe toți zeii, cu siguranță nu erau acri deloc. Iată însă că după atâta așteptare a venit momentul să iau parte la nebunie, una mai mică, dar intensă. La Albstadt, înainte de Cupa Mondială, are loc maratonul Gonso Clasic, o competiție deschisă amatorilor, care pornește chiar de sub poarta de start a Cupei Mondiale. Asta ca să te facă să te simți mai important, căci traseul de maraton nu cuprinde și porțiuni din cel de cupă.
Fiind invitații celor de la Merida, ni s-au pus la dispoziție biciclete de top. Eu unul, am avut sub mine o Merida Ninety-Six, un full-suspension din carbon, de doar 10 kg. Mai mult decât atât, am fost invitați să luăm startul din față. Ce-ți poți dori mai mult? A fost în particular și o cursă a jurnaliștilor, căci cu restul cam greu să-ți măsori puterile, așa cum vei afla mai departe în acest articol.
Despre marea mea performanță n-am decât un singur lucru de spus. M-am pozționat în prima jumătate a clasamentului, ceea ce mă mulțumește dintr-un singur motiv: Cleppe Wouter, belgianul care a câștigat multe curse în România, era și el la rându-i amator, undeva în Belgia. Termenul de amator prinde o cu totul altă conotație odată ce începi să participi la cursele din Vest, iar în România, acesta se transformă în ceva de genul: ante-amator.
M-am aliniat la start alături de invitații Merida și bineînțeles, alături de Alexandru Avram, copilul de 17 ani care m-a însoțit pe tot parcursul vacanței de lucru. Diferența dintre mine și el nu sunt doar 15 ani, ci și faptul că am concurat pe biciclete diferite. Pot spune că eu am fost mai avantajat, căci el a avut la dispoziție o bicicletă de All-Mountain. I-am spus: nu te băga ca nebunul, nu avem nimic de dovedit aici! Și chiar dacă am avea, oricum n-am putea. Startul a fost genial: extrem de multă lume, atât de multă că erau așezați pe două rânduri, muzică super faină, multe aplauze și urale. Mai-mai că mă simțeam important, deși nu era cazul. S-a mers foarte încet la început, având o motocicletă de enduro (electrică) ca deschizător de drum. Am menționat faptul că era electrică pentru că reprezintă o noutate chiar și pentru mine. În plus, nu face zgomot și nu te intoxică cu monoxid de carbon. Apoi, ne-a preluat un E-Klass nou-nouț de poliție, care a mărit considerabil ritmul.
Odată ce mașina poliției a preluat conducerea plutonului, s-a plecat ca din pușcă. Încearcă să te ții după cineva, dacă poți. Alex a dispărut cu primii, a tras tare de el. Eu am apelat imedat la strategia clasică: pune-te în spatele cuiva și trage tare. După ce am reușit să mă țin pe bicicletă, agățat fiind cu ghidonul de vreo trei ori de nebunii care veneau din spate, plutonul a început să se mai răsfire și am prins o plasă. Nu pentru mult timp căci deodată, fata din fața mea, a călcat pedala, nelăsându-mi nicio șansă de a rămâne la cutie. O știam, era o jurnalistă din Spania, foarte cunoscută în țara natală și cu rezultate notabile la cursele internaționale. Am fost depășit rapid de vreo 100 de persoane, după care am început să mă stabilizez. Mă agățam de unul și de altul, încercând să mențin ritmul alert.
Cursa a avut doar 25 de km, cu o diferență de nivel de vreo 600 de metri. Nu este mare lucru ai spune și chiar nu este, ți-o confirm și eu. Dar ritmul nebun de pedalat m-a dat un pic peste cap. Întreaga cursă am mers cu amortizorul și cu furca blocate, iar pasajele marcate cu: Warning! Downhill!, nu făceau altceva decât să mă facă să râd. Organizatorii însă erau extrem de atenți la toate detaliile. În fond, nicio clipă nu a existat pericolul ca cineva să se rătăcească sau să greșească traseul.
Moralul mi-a rămas ridicat dintr-un singur motiv: pe întreg parcursul cursei, erau spectatori care ne încurajau constant. Pe toți dintre noi. Și n-am fost puțini, aproximativ 900. Cursa am terminat-o de asemenea în urale, reușind o medie de 24 km/h, mulțumitoare pentru mine. Cum altfel să mergi pe Autobahn-ul din pădure dacă nu cu viteză mare?
La traseul scurt, am avut aproximativ 190 de participanți (restul au fost la tura lungă), iar eu am ocupat locul 94. Alex a ajuns pe 53 cu bicicleta sa de All Mountain, iar în cursa jurnaliștilor am ocupat locul 7. Rezultatele sunt desigur complet irelevante. Important este că am fost depășit de copii, bătrâni și femei însărcinate (așa cum îmi place mereu să exagerez) și că am avut ocazia să gust un pic din show-ul curselor din Vest, atât de reușite din toate punctele de vedere. Dar lăsând totul deoparte, dacă ar fi să numesc ceva ce mi-a plăcut în mod deosebit, acela a fost publicul. Nu sunt o fire invidioasă, căci nu am considerat vreodată că-mi lipsește ceva. Nici în viață, nici în carieră, nici în familie. Dar de data aceasta, toată invidia de care am fost privat în 30 de ani, s-a concentrat într-un singur punct: în România nu vom avea niciodată acel public. Și o spun în speranța ca cineva, cândva, să mă pleznească cu acest citat peste ochi.
Dragoș Mitroi
