Povești cu infrastructură pentru bicicliști și Mase Critice ungurești

Luna trecută a avut loc la Budapesta, ultima adunare de tip Critical Mass din acest oraș. Întâlnirile din Capitala Ungariei nu au numărat nicicând mai puțin de zeci de mii de participanți, iar cu ultima ocazie zeci de mii de oameni s-au urcat în șa și au spus povestea-așa. Cum ce poveste? A drumului făcut de Budapesta de a devenit un oraș unde mobilitatea urbană e o realitate, nu un concept abstract. Câțiva bicicliști români au bătut și ei calea până la locul faptei și relatările lor dezvăluie o lume nicidecum ideală, cu imperfecțiuni, dar unde oamenii se străduiesc să aducă lucrurile pe făgașul normal. Ferenc Kovacs și Florian Cătălin Ceaucă ne-au trimis relatările lor despre experiența maghiară. Așadar, să îi auzim!

Ferenc Kovacs:

În toamna anului trecut organizatorii au anunțat că Critical Mass-ul din primăvara anului 2013 va fi ultimul. Am încercuit data în calendar încă de atunci pentru că știam că va fi un eveniment grandios. Am ajuns la Budapesta cu o zi înainte, ne-am închiriat un tandem cu o prietenă și ne-am plimbat pe el toată ziua. Într-o metropolă necunoscută (din punctul de vedere al unui biciclist). În plin trafic. Pe un tandem (am călărit pentru prima oară așa ceva). Și totuși, m-am simțit în siguranță datorită infrastructurii și șoferilor respectuoși. Ceva s-a schimbat aici drastic în ultimii ani…

Despre marșul în sine… ce pot să zic? Vreme faină, oraș frumos, o hoardă de bicicliști inimaginabil de mare. Pentru mine era ca paradisul, deoarece sunt un mare „bike geek”, iar o altă slăbiciune a mea sunt fetele în fuste sau pantaloni scurți (sau foarte scurți), deci am avut o priveliște bună! Traseul parcă era scos dintr-un ghid turistic, am biciclit prin/pe lângă multe monumente principale ale orașului. Totuși, vederea cea mai impresionantă era când am zărit fruntea plutonului pe celălalt mal al Dunării (adică la o distanță de vreo 10 kilometri). Odată ajuns la destinația finală, la Városliget (Parcul Orașului), am aflat că mai trebuie așteptat peste o jumătate de oră până ajunge ultimul participant. Din păcate, noi trebuia să returnăm tandemul, deci nu am fost prezenți la ridicarea bicicletelor, dar în schimb am parcurs o bună parte din traseu în cealaltă direcție și nu mi-a venit să cred cât de mulți erau încă în spatele nostru. Eu eram convins că suntem printre ultimii. Doar atunci am realizat ce mulțime infintă era acolo de fapt.

De ce a fost ultimul Critical Mass? Sunt sigur că ați auzit deja răspunsul: pentru că a atins scopul. Da, dar ce înseamnă asta?  Budapesta a devenit mai copenhagenizat decât Copenhaga? Nici pe departe. Dar de acum încolo nu mai e nevoie de demonstrarea existenței cicliștilor pentru autorități. Pentru că ăsta e de fapt scopul Masei Critice, să arătăm publicului că suntem, existăm și facem parte din trafic. Iar la Budapesta doar orbul nu observă mulțimea de bicicliști pe străzi în fiecare zi. Critical Mass 365, cum zic ei. De acum încolo toate eforturile trebuiesc concentrate pe munca profesională, pentru că o simplă demonstrație, fie aceasta oricât de mare, nu aduce rezultate concrete. Și aici intră în poveste Clubul Cicliștilor Maghiari (Magyar Kerékpárosklub, MKK), „responsabilul” tuturor dezvoltărilor de infrastructura ciclistică. Activitățile acestui ONG ar merita un articol separat, dar pe scurt, este o organizație cu oameni entuziaști și îndemânatici, printre membrii căruia se numără nu doar voluntari, ci și oameni profesioniști (ingineri, avocați, experți de trafic, analiști etc.). Când o astfel de reprezentanță legitimă, profesionistă și nu în ultimul rând sprijinită de masa enormă a cicliștilor își exprimă cerințele, autoritățile pur și simplu sunt nevoite să le îndeplinească. Budapesta mai are foarte-foarte mult până să ajungă la nivelul Copenhagăi, dacă va ajunge vreodată, dar cred că deja putem vorbi despre o poveste de succes.

Care este rețeta succesului? Urmăresc de câțiva ani evoluția infrastructurii și a culturii biciclistice din Budapesta și pot spune că la început autoritățile și șoferii nu au fost deloc cooperanți. Ce a adus totuși rezultate impresionante a fost implicarea civică puternică și munca bine coordonată a triadei Critical Mass (care atrage atenția publicului și a autorităților) + MKK (ONG-ul care face partea profesională a muncii) + mișcarea Cycle Chic (care a arătat omului simplu că nu este o rușine să te urci pe bicicletă, chiar dimpotrivă, este cool, e la modă. Și că nu trebuie să fii ciclist cu echipament special ca să circuli cu bicicletă. De fapt ar trebui să uităm complet noțiunea de „ciclist” în mediul urban. Nu există ciclist, la fel cum nu există RATB-ist sau tramvaist).

Care sunt diferențele dintre Budapesta și orașul meu? De ce au reușit ei și noi încă nu? Am participat la câteva marșuri în diferite orașe din România, mă simt bine la ele, dar totuși, parcă sunt niște parade fără rezultat și fără prea multe de zis, ba chiar, uneori sunt ca niște campanii anti-mașini, care cred că este cea mai proastă atitudine posibilă în “lupta” noastră. Deci o schimbare de mentalitate nu ar strica pentru unii dintre noi.

Eu văd toată problematica ciclismului urban ca pe un fel de cerc vicios: oamenii nu urcă pe bicicletă pentru că nu există infrastructură iar infrastructură nu există pentru că nu sunt oameni suficienți care circulă cu bicicletă. Deci, dead end, cum ar zice englezul. Singura scăpare din acest cerc vicios ar fi dacă ne-am folosi bicicleta cât mai mulți pentru deplasările zilnice în oraș, în trafic (nu pe trotuar), respectând regulile de circulație și după un timp sunt sigur că autoritățile ar recunoaște prezența noastră ca și participanți 100% legitimi al traficului. După un timp s-ar obișnui cu noi și șoferii (chiar și cei RATB). Apoi ar veni totul de la sine. Dar din păcate, oricât de mult aș vreau să afirm contrariul, suntem foarte puțini pe străzi. Degeaba sunt mii de participanți la CM, în timpul săptămânii nu prea sunt prezenți prin oraș…

Deci, per total, nu trebuie să îi invidiem pe locuitorii din Budapesta. Trebuie luați ca un exemplu bun și ca o motivație pentru că nu suntem cu atâta în urmă. Avem biciclete, oameni faini, Critical Mass și tot feluri de evenimente, ONG-uri, Cycle Chic, Skirtbike și așa mai departe. Avem nevoie doar de o implicare mai puternică și pur și simplu să folosim bicicletele!

Florian Cătălin Ceaucă: Primul meu contact cu noțiunea de Masă Critică Budapesta s-a făcut printr-o poză ce data din 2009 în care vedeam o mare de oameni cu bicicletele ridicate deasupra capului. 80.000 de bicicliști. Părea ireală, părea o revoluție a bicicliștilor. Asta se întâmpla acum mai bine de un an. La începutul lui 2013, Valentin-Pokus Alex, camarad de pedale în mai toate ieșirile noastre prin oraș, îmi aduce vestea-bombă : în aprilie e ultima Masă Critică din Budapesta! Și uite așa pe 20 aprilie, 4 timisoreni – eu,  Alex și prietenii noștri Alin și Adriana – ne-am urcat în mașină, bicicletele le-am pus deasupra și la 6 dimineața deja eram pe drum.

Nu am trecut bine granița la Cenad și pe partea dreaptă, separată de câțiva metri de iarbă, a început să se desfășoare o pistă de bicicliști care te duce până la Szeged (aproximativ 40 de km de la graniță) sau până la Mako (aproximativ 20 de km de la graniță). Nu era o surpriză, știam de existența lor, dar nu văzusem și faptul că la bifurcația pistelor, cea care ducea la Mako avea dimensiunea unei benzi normale de mașină, cu două sensuri foarte largi de mers și, culmea, era suspendată pe o porțiune de câteva sute de metri. Ne-am adus aminte în momentul acela că foarte recent vecinii noștri unguri au propus statului român să le plăteasca tot ceea ce ține de studii și de proiecte în vederea realizării măcar a unei piste de bicicliști care să unească țara lor cu a noastră. Cu alte cuvinte, statul român doar să toarne asfaltul, că de restul se ocupă ei. Bineînțeles, discuția a rămas în aer.

La ora locală 9 suntem sosiți în Budapesta , parchez mașina la marginea unui parc foarte liniștit, cam la 10 kilometri distanță de centrul orașului. Suntem atât de entuziasmați că nu știm ce să facem întâi: să ne dăm bicicletele jos de pe mașină și să începem să ne dăm, să mâncăm, să ne facem rucsacurile cu ce ne trebuie, să ne orientăm în ce direcție e centrul. În fine, înainte de ora 10 suntem deja în șaua bicicletelor noastre: o cursieră, o semi-cursieră și 2 hardtail-uri. Nasol de cei cu MTB-uri, eu am chef să mă dau ca nebunul pe străzile Budapestei!

Și uite așa, distracția noastră începe cu drumul spre centru, totul desfășurându-se în mare parte pe o pistă cu dublu sens, nu de calitate extraordinară, dar mai mult decât decentă chiar și pentru anvelopele mele foarte subțiri. Traversăm intersecțiile una după alta, ne bucurăm de existența semafoarelor dedicate nouă, de multe ori mi se părea că sunt sincronizate pentru noi, dar în special ne bucurăm fiindcă rar punem piciorul jos pe pământ. De ce? Fiindca ungurii nu numai că au înțeles, dar au și pus în practică faptul că pentru a fi eficient pe bicicletă, nu trebuie să ai parte în drumul tău de tot felul de obstacole: nu am văzut borduri mai înalte de un deget, pistele nu erau obstrucționate de tot felul de panouri sau stații ale mijloacelor de transport în comun, nu am văzut stâlpi sau copaci plasați în mijlocul pistelor. Toate aceste lucruri nu se intampla în Timișoara noastră! Ba mai mult, acolo unde pistele sunt prevăzute pe trotuar, vorbim de un trotuar foarte lat, pistele sunt separate de calea pietonală printr-un scuar de cel puțin un metru lățime în care au fost plantați ori copaci, ori vreun gard viu. Tot prin comparație cu Timișoara, la capitolul infrastructură dedicată bicicliștilor, avem de-a face cu două orașe construite de-a lungul unui râu, respectiv fluviu, existând bineînțeles niște poduri care fac trecerea între cele două maluri. Ce te faci când vrei să mergi de-a lungul malului de la un capăt la altul? În Timișoara trebuie să ai condiție fizică și forță în brațe ca să-ți urci și să-ți cobori bicicleta pe vreo 40 de trepte în total atunci când ai ajuns la unul din capetele podurilor. 40 de trepte doar pentru un pod! La Budapesta situația stă pe dos, adică foarte bine, fiind o plăcere să parcurgi tunelurile dedicate bicicliștilor care trec pe sub capetele de pod. Dar chiar și dacă nu exista un tunel, au fost construite bucle de drum asfaltate care urcă ușor spre capul podului, aștepți semaforul dedicat ție să se facă verde, traversezi capul podului, dupa care tot într-o coborâre lentă printr-o buclă revii pe malul Dunării.

Dar nu am terminat de povestit despre piste, deliciul abia incepe. Căci ajungem la Podul Margaretelor (Margit Hid) unde e imposibil să nu remarci o splendoare de pistă turnată în bitum roșu, cu dublu sens, marcajele fiind galben-reflectorizant. Trebuie să recunosc că am parcurs-o de mai multe ori dus-intors fiindca o dată sau de două ori ni s-a părut puțin pentru așa o lucrare de calitate. Atenție, la ambele capete ale podului se formează cozi de bicicliști așteptând la semafor! Cireașa de pe tort este la mijlocul podului unde se poate coborî pe insula din mijlocul Dunării. Accesul mașinilor este interzis pe insulă, au voie doar pietonii și bicicliștii. Insula părea un fel de paradis al bicicliștilor, existând alei foarte late dedicate lor, centre de închiriat atât pentru biciclete normale, dar și pentru tandemuri foarte originale ca aspect.

Dacă din punct de vedere al bicicliștilor e o plăcere să te plimbi pe străzile Budapestei, oare ce pot spune despre șoferi, fiindcă la noi în țară ei sunt a doua mare problemă? Ca să fiu cât de cât concis, vreau să spun că nu-mi amintesc să fii auzit vreun claxon și nu-mi amintesc să fii trecut vreo mașină la mai puțin de 2 metri de noi, acolo unde nu erau prevăzute piste. Mai mult decât atât, nu de puține ori s-a întâmplat ca în intersecțiile nesemaforizate și unde nu aveam prioritate să ne fie cedată trecerea de către vreun șofer singuratic. Dacă asta vi se pare cumva exagerat raportându-ne la țara noastră, ce reacție ați avea dacă vă spun că într-o intersecție în care eu făceam poze, pe partea cealaltă unde se aflau prietenii mei, un șofer a oprit dându-și seama că-mi va strica pozele dacă se va intercala cu mașina între noi? M-a indemnat să termin de făcut pozele, ne-am făcut un semn politicos apoi și ne-am văzut fiecare de drum. Mi-aș dori din toată inima ca în România, nu doar în Timișoara, să existe măcar o astfel de situație. Din păcate este foarte posibil să ajung să mor cu această speranță. Vă mai dau încă o situație: Podul Elisabeta nu are piste de bicicliști și am văzut că se practică să se meargă cu bicicleta pe trotuarele de pe ambele părți, destul de înguste dealtfel. Am încercat această variantă și pietonii păreau foarte obișnuiți cu faptul că treceau bicicliști pe lângă ei. Apoi am adoptat a doua variantă, traversarea podului pe șosea, de-a lungul lui existând linie continuă. O coloană de mașini a mers în urma noastră pe toată lungimea podului. Vreun claxon din partea cuiva? Nu. Puteau depăși, nu venea nimeni din față, dar pentru asta linia continua ar fi fost călcată. A făcut-o vreunul? Nu. Primul din coloana ne sufla cu mașina în ceafă? Bineînțeles că nu. Ce concluzie pot trage din aceste întămplări în afară de faptul că există mai mult decât respect din partea șoferilor la adresa bicicliștilor? Nu te aplaudă fiindcă folosești bicicleta, nici nu te înjura fiindcă mergi evident mai încet decât ei, te trateaza ca pe orice alt vehicul aflat în trafic. Respectul și răbdarea păreau că-i reprezintă.

Pănă aproape de ora 15 am pedalat, iar între orele 16 și 19 evenimentul Masă Critică a început să se desfășoare. Plecarea se făcea din dreptul Podului Margaretelor, de pe o stradă care trecea pe sub acesta de fapt, iar noi ne-am așezat alături de mulți alții undeva pe o margine înaltă pentru a privi coloana de bicicliști trecând. Ca să vă faceți o idee despre câți bicicliști au trecut în coloana, a durat aproximativ o oră între momentul plecării și trecerea ultimilor bicicliști între care ne-am strecurat și noi. De-a lungul pedalării, atmosfera era de relaxare totală, de plăcere pură de a pedala, eram încântați de sutele, poate chiar miile de biciclete pe care le-am văzut, încântați să vedem atâta lume zâmbind simultan, alunecând spre extaz de fiecare dată când mai treceam pe lângă vreun biciclist ce avea montate un amplificator și două boxe pe portbagaj. Ca o paranteză, poate că unii se întreabă cum de s-au adunat atâția bicicliști. Din punctul meu de vedere, un rol important l-a avut faptul că a fost anunțat ca fiind ultimul eveniment intitulat Masă Critică, combinat cu faptul că mentalitatea ungurilor este îndreptată către deplasarea pe astfel de mijloace de transport extrem de versatile, în speță bicicletele, care oferă sănătate fizica și psihică și reduc semnificativ poluarea. Și nu e vorba numai de atât, lista de motive pentru o adunare atât de mare poate curge pe pagini întregi, de la dorința fiecăruia de a-și pune în văzul tuturor bicicleta făcuta fix pe gustul lui, până la faptul că în Budapesta bicicleta reprezintă un mod de viață. Acest motiv este și perfect verificabil printr-un numărător de bicicliști instalat pe o pistă din zona centrală, nici măcar cea mai intens folosită. Scurt și la obiect, în fiecare zi trec între 2.000 și 3.000 de bicicliști pe acea pistă, iar în ultimele 30 de zile se contorizaseră 86.000.

Revenind la atmosfera de la eveniment, aproape de final adrenalina celor care își doreau o pedalare rapidă a început să crească. Să vă povestesc. Ultima porțiune a traseului era un bulevard larg de 4 benzi care intersecta mai multe străzi destul de circulate de mașini. Organizatorii au implementat o idee foarte bună: un cordon de voluntari ne blocau periodic trecerea prin intersecții timp de 30 de secunde cât să treacă niște grupuri de mașini, după care brusc se retrăgeau din fața noastră. Eram ca într-o cursă, brusc 200 de bicicliști acceleram cât ne țineau puterile de tare până la următoarea intersecție unde din nou eram blocați de un alt cordon al voluntarilor. Atingeam în paralel cu alții viteze de 50 km/h, după care frânam violent, glisând controlat și elegant pe roata din spate până în dreptul noii linii de start. Ne scufundam în adrenalina în timpul accelerării, apoi ne scăldam în euforie din momentul în care ne opream. O senzație incredibilă de plăcere pe care n-am trăit-o niciodată atât de intens în pedalările mele, fie că vorbesc de cele urbane, fie că vorbesc de cele pe care le-am avut de-a lungul timpului prin județ sau prin diferite zone ale țării noastre.

Și fiindcă tot am ajuns să vă povestesc un pic despre organizare, vreau să spun că au fost implicate și autorități, mai exact Poliția, însă într-un număr foarte mic din câte am observat. O mașină a lor la începutul coloanei, una la sfârșitul ei și câte 1-2 polițiști în punctele cheie ale traseului. Nu cred că am numărat mai mult de 15 pe parcursul celor 16 kilometrii de traseu, fapt care în opinia mea denotă încrederea aproape deplină în organizatori și acordul total pentru aceasta formă de protest.

Finalul? Într-un spațiu gol imens din interiorul unui parc ne-am adunat rând pe rând toți participanții, din punctul ceva mai înalt pe care ne-am amplasat văzând o mare de bicicliști care se alimenta cu tot mai mulți din convoaiele ce soseau. Ne-am făcut poze cu tricolorul, poate i-am surprins pe cei din jur cu acest lucru, dar nu am zărit expresii negative. Când numărătoarea inversă a început deja părul pe mâini mi se ridicase, iar când simultan toata acea mare a bicicliștilor au ridicat bicicletele în aer, am simțit cum toți explodam de bucurie! Țopăiam cu bicicletele deasupra capului și chiuiam. Mai mult de atât nu se poate descrie senzația, trebuia să fi fost acolo ca să înțelegi emoția atâtor zeci de mii de bicicliști.

După dispersarea întregii mulțimi din acel parc, am avut parte de trafic mai intens decât în timpul zilei, iar întunericul se lasă rapid. Asta ne și doream, să vedem cum arată capitala Ungariei pe timp de noapte de pe două roți. Am circulat mult mai repede decât în timpul zilei, chiar dacă aglomerația era mai mare, am depășit frecvent 40 km/h. După căldura din timpul zilei, aerul rece combinat cu adrenalina curselor rapide pe care le făceam când pe poduri, când pe bulevardele late, când pe vreunul din malurile Dunării și cu multitudinea de luminițe și construcții impunătoare, toate te aduceau într-o stare de euforie. Ne-am dat jos de pe biciclete la ora 1 noaptea, încă ne-am mai fi dat, dar trebuia ca eu să mă păstrez cât de cât apt pentru a conduce pănă la Timișoara. În final, pot compara toată aceasta escapadă cu un vis, fiindcă a zburat extrem de repede timpul și fiindcă privind în urmă pare ireal. Duminica dimineața eram deja în Timișoara și aveam sentimentul că ne-am întors dintr-o lume paralelă fix în mijlocul realității noastre.

Poze: facebook, Hungarian Cycle Chic