Definiția spune că portretul redă înfățișarea aspectului fizic și moral al unei persoane. Sau al unui personaj. Dacă vorbim de personaj, e mai simplu. O carte odată scrisă care a văzut lumina tiparului nu se mai poate schimba, personajul rămâne așa cum l-a trasat autorul. Mai greu e cu portretul unei persoane adevărate. Anii trec, individul în cauză trece prin mai bune, prin mai rele, unii le supraviețuiesc, alții nu, pe alții îi schimbă și lista poate continua. Suma experiențelor este un mare joc de noroc și rezultatul final nu prea există. Se scrie cu fiecare zi care trece, cu fiecare experiență trăită și cu fiecare moment extatic sau agonizant care a ieșit în calea cuiva. Unii își au gravat acest joc în curs de desfășurare și pe fizic, nu doar în suflet. La Chris Horner, se vede în ridurile și în privirea sa ușor neîncrezătoare, care ascunde un personaj pe cât de afabil, pe atât de profund și greu de pătruns. La fel de bine se poate constata și uitându-ne la drumul carierei sale de 19 ani, în care a avut parte de de toate. Cine și ce este Chris Horner?
Foto: Dan Mazilu
E mai degrabă un jucător. De 19 ani pășește acrobatic pe sârma subțire a ciclismului profesionist. E un jucător aproape de limita care l-ar face un jucător de noroc, dar are dârzenia care a făcut din oameni oameni măreți. Chris Horner e o contradicție întruchipată. Când genial, când în criză. A ajuns pe scena ciclismului european când a fi ciclist american îți garanta desconsiderația plutonului dominat de francezi, italieni, olandezi, belgieni și nemți. A fost un profan. Acum este la apogeul carierei, după ce a reușit să câștige Turul Spaniei anul trecut, la vârsta de 41 de ani și 314 zile. Nu mai este un profan, este un reper al ciclismului mondial. Dar tot o contradicție.
Mă aflam la prezentarea echipei Lampre-Merida. Formația italiană își caută drumul spre gloria de altădată și, într-un mod care sfidează legile după care sportul italian se ghidează, reușește. Cumva, se aseamănă cu Horner. Intențiile serioase pentru acest an s-au confirmat odată cu sosirea în lot a experimentatului american, în luna ianuarie, când nimeni nu se mai aștepta ca rutierul să mai prindă vreun contract. Întregul eveniment se desfășoară cu fast, unul pe care americanul probabil și l-ar fi dorit să-l întâlnească mai devreme în carieră. Echipele pe la care a fost nu prea au avut așteptări de la Horner. Și, dacă au avut, au fost, de obicei, modeste. Primii ani ca profesionist au fost fiecare o neîmplinire mai mare ca cealaltă. A aflat pe pielea lui că situația nu poate fi niciodată atât de proastă încât să nu poată deveni și mai proastă. Decide să se întoarcă în America natală și semnează cu mai multe echipe de acolo pentru care va alerga următorii ani. A revenit în Europa în 2004, unde a fugit pentru echipe puternice precum Davitamon-Lotto sau Astana, cu rezultate la limita dintre modest și promițător. Dar consacrarea a găsit-o greu și acum aleargă pentru o echipă care se inființase cu puțini ani înainte ca el să devină profesionist. Sunt de aproape aceeași vârstă, el și Lampre. Aproape ironic!
Îl întreb care a fost cea mai influentă echipă asupra carierei sale. „Nu pot să numesc vreo echipă anume care să fi avut vreo influență mai puternică asupra mea. Am învățat ceva de la toate” răspunde franc americanul la întrebarea adresată. ”Toate au contribuit la cine sunt acum și la cariera mea de până acum” adaugă el, dezinteresat căci asaltul întrebărilor era copleșitor. „Nu prea are rost să discutăm despre cele ce au fost, important este că am reușit să obțin un rezultat mare, pe care sper să îl apăr anul acesta” adaugă în completare. Are toate motivele să se uite spre puținii ani de carieră care i-au mai rămas.
Tot în mod contradictoriu și ironic, reușita sa nu i-a garantat mai nimic. A trecut peste o toamnă și un început de iarnă pline de incertitudini. În ciuda victoriei sale din Turul Spaniei, RadioShack-Trek nu a acceptat condițiile lui Horner, în principal un salariu care gravita în jurul milionului de dolari.”Ei au avut viziunea lor asupra sezonului 2014, eu pe a mea, deci soluția nu putea fi alta decât despărțirea. Dintr-un punct de vedere le dau dreptate, la 42 de ani te refaci mai greu după o accidentare, trebuie să fii mai atent cu antrenamentul, nutriția și toate celelalte, dar sunt în forma vieții mele. Credeam că voi găsi mai ușor o echipă, de aceea mi-am văzut de antrenament în San Diego, am petrecut timp cu familia, deci am acordat mai puțină atenție noului contract. Nu mai speram nici eu la acest deznodământ, dar uite-mă aici!” E de înțeles de ce Horner de-abia își poate ascunde satisfacția.
Dar poate că Christopher Lee Horner este și un caracter aparte. Are mai multe porecle. „The Yahoo Kid” i-a adus-o zâmbetul constant de pe chipul său și modul afabil de a interacționa cu cei din jurul său. Dar el spune că porecla pe care i-a dat-o Lance Armstrong, „The Redneck”, e mai aproape de adevăr. Chiar dacă originile sale nu au nimic de-a face cu Sudul Statelor Unite, ceafa sa arsă de soare stă mărturie sutelor de mii de kilometri pedalați. „Îmi place căldura și mă descurc bine în cursă când termometrul indică 40 de grade sau mai mult. Dar nu dungile lăsate de soare sunt motivul poreclei. Cred că Lance a împușcat doi iepuri dintr-un foc odată cu această poreclă. În primul rând am primit-o din pricina parcului meu auto. Am o camionetă Chevrolet cu motor de 6.7 litri, trei remorci și patru motociclete. Așa ceva nu prea e tipic pentru un locuitor al statului Oregon și cu atât mai puțin pentru cineva îndrăgostit de bicicletă” spune cu zâmbetul pe buze americanul. Îmi arată și niște poze cu vehiculele în cauză.”Însă porecla vine și de la faptul că am felul meu de a face lucrurile, adică de a mă antrena, alimenta, pregăti de cursă și, chiar dacă sunt diferite de metodele uzuale, pentru mine funcționează. Poate Lance mă considera un mic rebel, la fel cum sunt socotiți rednecks” mărturisește fără nicio perdea.
Cu toate acestea, povestea lui Horner te face să empatizezi mai ușor cu el. Nu îl poți condamna că este cine este și tratează lucrurile în felul său. Nu au fost doar 19 ani de suișuri și coborâșuri.”Mi-a fost mult mai greu ca american să pătrund în ciclismul european. Ca să mă remarc, trebuia să fiu în atenţia oamenilor importanţi ai acestui sport, care erau europeni și îi preferau pe sportivii de aici. Pe atunci, lumea era mai mică. Nu era internet, nu erau telefoane mobile. Făceam totul prin fax. Să sun acasă pentru 10 minute, din Europa în SUA, mă costa 500$. Deci nu sunam prea des. Am petrecut mult timp departe de familie și de cei dragi, așa că în ultimii ani am ales să locuiesc acasă și să vin în Europa pentru cursele importante. Aceste sacrificii au fost considerabile. Ciclismul e un sport infernal, dar la finalul zilei, este în mare parte vorba despre plăcerea pe care acest sport mi-o oferă. Ador să pedalez. Și când sufăr ador să fac asta. Și când câștig, e de o mie de ori mai satisfăcător. Dar partea dureroasă o reprezintă orele petrecut în avion, pe drum, ca să ajung unde am nevoie. De-a lungul a 19 ani s-au adunat multe asemenea ore, crede-mă!”
Însă unele contradicții din cariera sa s-au dovedit a fi plăcute. Dacă acum 19 ani, era de neconceput ca un non-italian să fie liderul echipei Lampre pentru Turul Italiei și al Spaniei, lucrurile s-au schimbat radical.”Lampre-Merida este o echipă internațională acum, deși e cam târziu pentru mine căci deja am învățat limbile fundamentale ale ciclismului: franceza, italiana și spaniola” își amintește, râzând copios.”După atâția ani de carieră, am învățat să fac față presiunii, iar faptul că voi fi liderul Lampre pentru Giro și Vuelta nu reprezintă presiune suplimentară. Am o echipă puternică pe care mă pot baza. Nu ți se pare suficientă presiunea aferentă celor care vor să câștige?” întreabă într-un mod retoric. Tot el are și rezolvarea: ”Dacă o să am picioare bune, nu va mai exista nicio presiune!”
Nu în ultimul rând, faptul că Chris Horner este un fel anume de om se reflectă și în antrenament. „Nu am antrenor. Nici măcar nu mi-am făcut testul de prag (n.r. – prag lactat). Până la urmă, la curse se vede cât de bine te-ai antrenat și acestea sunt barometrul meu fundamental. În schimb, mă bazez pe powermeter, care e chiar folositor în sensul că îmi arată cum a decurs antrenamentul. Nu îmi spune cum să mă antrenez, dar reflectă fidel cât de în formă sunt. Oricum, sunt mai motivat ca niciodată. Nu mai am mulți ani de carieră în față, deci dacă vreau să mai câștig ceva, aș face bine să mă mișc repede. Mă simt la o capacitate ridicată de efort și nu am de unde știi cât va mai ține.”
Și totuși, ce ne mai poate spune un om care are aproape două decenii de carieră în spate? Care e diferența dintre ciclismul din prezent și cel de acum 15-20 de ani? „Vezi tu, pe atunci nu trebuia să purtăm căști, iar acum trebuie” răspunde pe fugă. E de neoprit pentru că trebuie să prindă avionul pentru Turul Algarve. Doar trebuie să câștige cât mai multe curse, nu?
