Pe Vârful Dobriașu Mare cu câștigătorii tombolei Decathlon

Scurtă introducere: Decathlon a organizat nu de mult o tombolă, cu premii constând în biciclete însă de departe cel mai important premiu a fost o excursie cu echipa FreeRider.ro la munte. Să-mi fie scuzată ironia, dar uneori o ieșire pe cinste în natură face mai mult ca orice bicicletă câștigată ce va sfârși prin a sta închisă într-o debara. În speranța că vorbele mele vă vor motiva într-un fel sau altul, voi trece direct la a istorisi cele întâmplate.

Inițial, tombola a fost câștigată de o persoană din Cluj, care s-a bucurat de premiu însă nu a putut intra în posesia lui niciodată datorită distanței destul de mari. Prin urmare, s-a cerut o nouă tragere la sorți. Rezultatul a fost de data aceasta cel așteptat. Primesc mail de la Decathlon în care mi se comunică câștigatorul: un anume Nicolae Cristian Bădescu, care va veni însoțit de un prieten. Cine or fi cei doi? Mă pregătesc pentru ce era mai rău, intru apoi în legătură telefonică cu omul care părea familiarizat cu muntele, deci mă liniștesc parțial.

Vineri seară ne întâlnim la Decathlon Militari, de unde luăm și ultimele două Rockrider 8.1 (celelalte două fiind luat din Decathlon Pallady, respectiv Berceni). Oamenii sunt punctuali, facem cunoștiință, ne urcăm în mașină și îi dăm bice. Este ora 21:00 și aș mai vrea să prind câteva ore pentru taclale imediat ce ajungem în Câmpulung, unde vom face planurile pentru a doua zi.

Sâmbătă, cu toate treburile vorbite și stabilite, ne hotărâm să o luăm spre Iezer. Cu voia lui Dumnezeu, urma să ajungem până unde începea zăpada ca apoi să facem cale întoarsă. Punctul maxim pe care l-am atins, Vârful Dobriașu Mare (1.577 m) este probabil unul dintre cele mai puțin cunoscute și mai puțin importante puncte de atracție ale acestei țări, dovadă că a trebuit să consultăm harta ca să aflăm unde suntem. Până la Stâna Strâmtu, drumul a fost parcus 2/3 în șa și 1/3, sau ceva de genul, la push bike. După un scurt popas în care am admirat natura și am făcut ceva poze, am pornit din nou ascensiunea. Evident, drumul cobora, ca să ne facă nouă urcarea mai anevoioasă, dar mai distractivă. Și ce urcare! Am ales calea mai abruptă dar mai scurtă pentru a ajunge cât mai repede în punctul în care oricum nu știam că vom ajunge.

Îmi spun: dacă vedem Barajul Râușor de sus, eu sunt mulțumit. Zis și făcut, după încă o oră de urcare, atingem un punct, marcat pe hartă ca fiind Vârful Dobriașul Mare, de pe care chiar se vedea barajul Râușor. Prilej de popas și de făcut cale întoarsă deoarece resursele noastre de apă se terminaseră. Și nu că ar fi fost din abundență de la bun început. Facem planurile pentru drumul de întoarcere. Băieții propun o rută diferită, ceea ce pentru mine suna bine, mai ales că îmi promiseseră că în urma calculelor nu aveam să mai urcăm vreo pantă abruptă. Și imediat ce am început să coborâm am înțeles că nu alesesem tocmai bicicletele potrivite pentru traseul sălbatic, ce te îmbia să-i dai bice. Tocmai ăsta a fost și motivul pentru care nici unul dintre noi nu a scăpat fără vreo căzătură: bolovani destul de mari care apăreau din senin la acea viteză, coborâri foarte abrupte, sol instabil sau pietre ascunse sub frunzele căzute din toamnă, au fost capcanele ce ni s-au întins pentru a face din banala coborâre, o adevărată aventură. După ce aproape că terminasem șifonați coborârea, ne lovim de ceea ce eu credeam că este ultimul obstacol în calea noastră: traversarea unui râu, fără să ne udăm. Nicu a fost singurul care a scăpat decent, restul fiind nevoiți să traversăm râul fie cu bicicleta în spate, fie scăpând-o în apele tulburi.

Ne aștepta acum o coborâre lină de aproximativ 3 km pe drum forestier, pe care am parcurs-o în viteză și care a venit ca o mângâiere după zgâlțâiturile de mai devreme. Și pe bună dreptate, noi alesesem involuntar un traseu de parcurs cu o bicicletă full suspension de All Mountain sau chiar Enduro, pe care l-am coborât cu bicicletele de Cross Country. În mod miraculos, Rockrider-ele au rezistat fiecărei grele încercări.

Ultimul hop a fost traversarea unui sat de romi, Gura Pravăț, un fel de Guyu din Zimbabwe. Numai că localnicii nu era canibali, ci mai degrabă doar agresiv cu trecătorii care rulau în viteză pe două roți. Am acceptat injuriile fără să comentăm, chiar și de la puradei, și ne-am văzut de drum. Cum am trecut de sat, ne-am oprit ca să-l așteptăm pe prietenul lui Nicu, care rămăsese undeva în urmă și nu mai ajungea. În acel moment am înțeles că poate este momentul să ne întoarcem după el, în inima șatrei, acolo unde nici poliția nu intră așa cum ne spunea o tanti care ședea la o vorbă lungă cu o prietenă pe marginea drumului. Șansa a făcut ca Tudor să apară mai repede decât ne-am fi așteptat, iar filmele mele despre salvarea lui aproape imposibilă s-au năruit rapid. Din fericire.

A doua zi am urmat un traseu mai scurt, ceva mai tehnic, care a debutat cu un single trail, a continuat cu o urcare susținută și s-a terminat cu o altă coborâre pe cinste și cu un photoshooting pe măsură. Un weekend reușit (cum altfel?), cu o companie cât se poate de plăcută, în persoana lui Nicu și a lui Tudor.

Mai jos poți vedea o parte din fotografiile cele mai reușite ale primei zile, deorece restul vor rămâne în arhiva noastră și a celor doi care ne-au însoțit în aventura de weekend. Iar și mai jos, poți vedea un scurt film cu cele mai importante momente.

Câmpulung, de abia așteptăm să ne întoarcem!

Impresiile lui Nicolae Bădescu, pot fi citite aici.

Filmul: