Mtb Maraton Baia Mare la cea de-a X-a ediție

Acum 9 ani participam pentru prima dată la un maraton de mtb. Mai fusesem în anii precedenți la competiții de aventură/explorare care cuprindeau și un traseu de mtb mai lung, însă acolo era altă poveste. În vara anului 2007 participam pentru prima dată la Mtb Maraton Baia Mare unde alesesem traseul mediu deoarece nu aveam încă vârsta pentru cel lung. Urma să parcurgem 2 ture pe traseul scurt, un traseu destul de dificil la ora respectivă, cu mici modificări cam același traseu pe care s-a pedalat la ediția de anul acesta.

În 2016 evenimentul a ajuns la cea de-a 10-a ediție, fiind cu siguranță una dintre cele mai longevive competiții de gen din România, dacă nu chiar cea mai longevivă. Chiar dacă nu-mi făcusem un plan cu anumite concursuri în sezonul actual, nu aveam cum să ratez o ieșire pe dealurile din spatele casei! Pentru ediția de anul acesta, The Boneshaker au modificat traseul lung și în ciuda trendului organizatoric de la noi, au adăugat o porțiune făcând astfel traseul puțin mai dificil. Ce aveam de înfruntat sâmbătă alături de ceilalți participanți? 76 km cu 2300 de metri diferență de nivel pe traseul lung, în timp ce traseul scurt aștepta marea majoritate a participanților cu cei 30 de km și 1000 de metri diferență de nivel.  Pentru că orice maraton la care particip începe cu o zi înainte de cursa propriu-zisă vă povestesc o parte din weekend-ul trecut începând de vineri, cândva.

După un schimb de mail-uri inutil de voluminos am primit într-un final un lock out nou de la băieții din Deva. Ce-i drept era pentru partea stângă, dar mă declar mulțumit având în vedere că degetul mare de la mâna dreaptă a fost catalogat de medicii de la DHS ca fiind deosebit de violent cu săracele lock out-uri montate pe bicicletele de competiție. Lăsând prostiile la o parte, mulțumesc că mi l-ați înlocuit…

Lock out-ul se află în posesia mea așa că mă relaxez bine de tot în privința asta urmând să-l montez cu o zi înainte de concurs, ca orice meseriași care se respectă. Vineri la amiază, după ce scurtez în prealabil conducta și montez lock out-ul constant că nu reușesc să-l aerisesc cum trebuie. După mai multe cicluri reușesc să scot toate bulele de aer din sistem și surprize surprize, totul funcționează. Trec repede peste faptul că butonul de rebound pare înțepenit și mă bucur de lucrurile bune în viață, în cazul de față o suspensie spate funcțională. Vineri mai spre seară ies la o tură mai intensă pe prima urcare. Totul funcționează ok, timpul bunicel, picioarele în regulă. La coborâre mă întâlnesc cu Iulia și mergem împreună la …bere. Berea, fără spirt pentru mine că sunt în perioada de om serios, alunecă rapid în picioare și după o scurtă poveste cu Suzi și Iustin mergem spre casă. În timp ce mâncam ceva rece, mult prea târziu îmi aduc aminte că scosesem ceva șurube dintr-o bicicletă mai devreme. Se aprinde becul pentru scurt timp! Era bicicleta lui taicămeu cu care voia să concureze a doua zi. Shiit! E ok, e doar ora 12 așa că în 30 de minute schimbătoarele erau la loc, reglate și funcționale. 😀

Dimineața ajung la start și după o scurtă încălzire mă aliniez lângă câțiva din colegii de la Nomad, domnul Elisei, Sergiu, Suzi, Iustin și restul participanților. Din păcate nu văd nicio vedetă la start așa că, puțin demotivat, continui povestea despre cum va fi traseul cu Suzi. În scurt timp se dă startul și lumea pleacă destul de reținut pe scurta urcare din spatele muzeului. Îmi reglez ceva la ceas și accelerez puțin pentru a ajunge în față. La cazan era Alex care punea lemne pe foc pe porțiunea de asfalt, urmat de Raul Sînza și subsemnatul. Aștept puțin să văd dacă nu se trezește Contador în vreunul dintre participanți. Nimeni nu apasă pe turbo așa că ies încet din pluton și mă poziționez în față, mărind puțin câte puțin ritmul.

Aveam pulsul neobișnuit de mare așa că încerc să nu prea pun presiune în pedale, pedalând pe o cadență mai mare pentru a nu forța și musculatura inutil. În scurt timp rămân împreună cu Raul care se ținea aproape de mine. Nu mă simt excelent însă știind că pot duce ritmul ăsta mult timp continuăm împreună până aproape de finalul drumului forestier. Cu toate că mai devreme încă era în spatele meu acum a dispărut undeva și nu-mi dădusem seama. Prima urcare se termină repede și evident că mult mai repede se termină și prima coborâre.

Deja băusem un bidon mic și trei sferturi din cel mare așa că pe a doua porțiune de pedalat reduc puțin ritmul și mânânc un gel. Ajuns la asfalt am o vizibilitate foarte bună înapoi însă pe o porțiune lungă nu zăresc pe nimeni în spatele meu.

Mă opresc la punctul de alimentare și mai mânânc ceva înainte de a intra pe o zonă mai puțin cunoscută pe care nu o parcursesem de câțiva ani. Drumul era destul de degradat, cu bolovani mari unde puteai foarte ușor să tai cauciucul. Era momentul să folosesc lock out-ul și chiar dacă pornisem cu abordarea cocolarului care face economie la xenoane, blochez și deblochez suspensiile pe zonele cele mai rele. Cobor reținut pe forestierul plin de pietre din același motive amintite anterior și încep cea mai lungă urcare a traseului.

O urcare frumoasă la capătul căreia aveam să traversăm Poiana lui Dumitru, o zonă deosebit de atractivă aflată în apropierea stațiunii Izvoare. Opresc la izvor pentru a pune apă în bidoane simțând căldura și nedorind să am surprize neplăcute în ultima partea a concursului. Înainte de a ajunge în Izvoare mă lovesc de o turmă de oi din care ultima oaie cred că se resimte încă după contactul cu roata față. Oile erau la masă critică așa că n-am nicio șansă să le depășesc, nici prin stânga, nici prin dreapta. Strig la cioban să facă loc că vine potopul din spate. Enervat oarecum, ciobanul se bagă ca Moise în mare și destul de repede îmi fac loc printre behăitoare. Unele mai iau o pedală peste meclă dar cred că oricum se pot considera fericite că n-au ajuns cu umplutură pe mesele credincioșilor. Înapoi în concurs. Scad încă puțin ritmul cu toate că pulsul urca și mai sus și pe ultima urcare mai opresc o dată la izvor pentru a încărca bidoanele.

Ajuns pe Igniș mi se atrage atenția cu privire la starea coborârii. Nefiind nimeni vizibil în spate decid să merg foarte atent în jos, distrându-mă ce-i drept pe anumite porțiuni unde aderența era optimă. Mă gândesc la Fleck Alm Trail și la cum mă simțeam pe el…hmm, altceva, altceva…

Ultima urcare trece repede și măresc puțin cadența pentru a vedea cum mă simt. Eram destul de obosit însă cele 7 bidoane de lichide consumate țineau la temperatură decentă motorașul diesel. Pe Route mă relaxez, ba chiar îmi permit să ocoloesc o baltă pe lângă bicicletă ( Wouter I hope your not reading this), nu mă întrebați de ce. Îi ajung din urmă și pe ai mei care mai aveau puțin și terminau tura scurtă. Îmi dau seama că nu le e ușor, 4 ore în soarele ăsta e greu pentru oricine. Ies din pădure și trec linia de sosire primul cu 3 ore și 47 de minute. O experiență faină, un traseu cunoscut pe dealurile din jurul Băii Mari și un concurs pe care am reușit în mare parte să-l savurez. Pe poziția a doua a venit colegul de la Nomad, Sergiu iar pe trei Stefan a.k.a Ucenicu’ care se pare că și-a mai lăsat la o parte reținerea pe coborâri.

Impresii? Un eveniment care a ajuns la a 10-a ediție, o atmosferă relaxată, fără tam-tam un cadru destul de restrâns și cu oameni care în ciuda căldurii păreau fericiți (cel puțin cei pe care i-am văzut eu). Întrebându-mă unde erau racerii care weekend de weekend fug după rezultate pe trasee mult mai puțin atractive ca cel de față vine rapid și răspunsul: erau la cross country-ul de la Dorna sau chiar la Nove Mesto.  Fain așa, pentru un moment am crezut că lipsa premiilor substanțiale în bani le-a suprimat interesul. Traseul scurt a fost câștigat de Raul Sînză, urmat pe doi de Alex Zeleznik și pe trei de Kiks!

Dacă unii s-au distrat la Baia Mare, pentru alții cursa a avut o miză enormă! Aceeași Mărie cu altă pălărie! Ne vedem la ediția a 11-a!