Mircea Ghinea despre mondialele de ciclocros de la Zolder

Zolder, Belgium – the heartland of cycling.

Recent m-am intors de la campionatele mondiale de cyclocross ce s-au tinut in Belgia, pe circuitul de la Zolder. A fost… unic, nu am mai trait asa ceva niciodata. Imi imaginam cumva, si cam asa a fost, insa sa fii acolo, pe bune, e altceva.

De cativa ani buni sunt pasionat de cyclocross, de vreo trei ani vad toate cursele online, deja ii stiu mai pe toti ciclistii. Am reusit sa inteleg cat de cat ce inseamna „fast course” sau „slow course”, desi inca am ceva probleme, sa inteleg de ce unele trasee ii favorizeaza pe unii ciclisti, iar altele pe altii. Unii prefera noroiul, chiar noroiul ala foarte dens, altii nisipul, altii catararile, coborarile, iar altii, traseele ce se apropie mai mult de cele de la sosea. Interesant la cyclocross este ideea de circuit; ciclistii fac ture, drept urmare trec de mai multe ori pe langa tine, ai timp sa simti bine cursa. Iar ciclistii de-aici… sunt cei mai meseriasi, combina intr-un mod armonios puterea cu tehnica.

Cum de m-am hotarat sa merg acum? Mi-am zis sa bifez trei lucruri deodata: sa ma vad cu un prieten din copilarie (Benu), sa ma vad cu o prietena ciclista (Christine Vardaros) si sa vad si eu o data cum arata pe viu o cursa de cyclocross. Si, poate cel mai important, sa-l vad pe legenda in viata Sven Nys. 39 de ani, poreclit „The Cannibal from Baal”, de 2 ori campion mondial, de 6 ori campion World Cup overall, de 9 ori campion national al Belgiei. Cand Nys ia startul intr-o cursa, cu usurinta se strang mult mai multe mii de spectatori in plus. De departe, este cel mai popular ciclist din lume in cyclocross. La Zolder urma sa fie ultima lui cursa de nivel inalt. Drept urmare, campionatul mondial era locul potrivit. Din canapea, in fata monitorului, am ajuns direct la cursa de top, direct la mondiale.

Totul s-a petrecut foarte repede. Cu o luna inainte de mondiale am vorbit cu Christine Vardaros despre asta si ea m-a incurajat sa aplic la UCI (Union Cycliste Internationale) pentru acreditarea de presa. Christine nu numai ca m-a incurajat dar, avand si experienta in jurnalism, m-a ajutat enorm, la propriu, cu… prea multe lucruri pentru a fi mentionate. Apoi am vorbit cu Freerider pentru o scrisoare de recomandare si totul a decurs „smooth” din partea lor, iar asta m-a bucurat enorm. Intr-un final, cu cateva capcane pe parcurs, am primit acreditarea de presa de la UCI. Nu-mi venea a crede… Bucurie mare, aveam sa ajung la Zolder, la mondiale, sa-i vad pe ciclistii de top la jumatate de metru de mine.

La circuit am ajuns vineri, in a doua zi de antrenamente. Aveau program separat de rulat pe circuit, insa nu era ceva strict, practic orice ciclist putea intra pe traseu intr-un interval generos de timp. Cum ma apropiam de circuit, aveam sa aflu ca era vorba de un circuit de viteza (auto, moto, etc). Traseul cuprindea linia dreapta din circuit, iar apoi o luau off-road, facand o bucla intortocheata de 3.22km. Ciclistii, in functie de categorie, aveau sa parcurga intre 4 si 8 tururi. Intai am fost sa ne luam acreditarea de presa, iar apoi am intrat in centrul de presa. Unul foarte generos, primitor, si, ce m-a amuzat tare, care avea pe pereti foarte multe fotografii-desene cu celebrul personaj de desene animate Michel Vaillant.

Nu am stat mult aici, eram gata sa „iau taurul de coarne”, gata sa mergem pe circuit. Christine, care de data asta nu a concurat, era in calitate de jurnalist, m-a luat la o tura de circuit. Mi-a aratat zone, puncte cheie ale traseului, ce trebuie sa faci acolo, ce dincolo. Intre timp, ciclistii rulau pe traseu, unii mai grupati, altii solo. Din cand in cand ne mai opream pentru a vorbi putin cu prietenii ei ciclistii, pareri, opinii despre cursa ce avea sa vina. Problema majora era ca parea un circuit prea rapid, adica cu foarte putin noroi, foarte putine zone alunecoase, adica un traseu nu prea tehnic… Circuitul era uscat, nu plouase de ceva vreme buna. De altfel, mai toti ciclistii aveau cauciucuri slick (fara crampoane).

La un moment dat, vad un ciclist cum se apropie, atipic, mergea usurel la pas, cu bicicleta pe umar. Observ dupa echipament ca era belgian. Apoi, BANG!, Sven Nys… Nu-mi venea sa cred! Christine vorbeste putin cu el, ma introduce, ii spune ca vin din Romania. Arunca o privire rapid la mine, un zambet si isi continua treaba, inspectia traseului. Analiza de zor o coborare scurta si abrupta. Si-a lasat bicicleta sprijinita si se uita lung. Am intrebat-o pe Christine ce anume face si mi-a spus ca analizeaza diferitele trase posibile (o trasa insemnand o linie sau o curba – din mai multe posibile – de pe o sectiune a traseului). Se uita de sus… apoi de jos… apoi iar de sus… Apoi si-a pus din nou bicicleta pe umar si a plecat in pas elegant spre urmatoarele puncte de pe traseu.

Am mai mers noi ce-am mai mers pe traseu, admiram locatia, ciclistii si faceam fotografii. Era o premiera pentru mine, niciodata nu facusem asa ceva, fotografii la un eveniment sportiv (nu mai vorbesc de valorea lui). Insa totul decurgea bine. Am mai ramas impresionat de un ciclist in varsta, cu echipamentul Belgiei. Era vorba de Rudy De Bie, antrenorul echipei Belgiei, in varsta de 60 de ani… Facea si el traseul pe bicicleta, pentru ca apoi sa dea indicatii echipei. Ne-am intors apoi la centrul de presa si la baza echipelor – masini mari, camioane, corturi, unde echipele isi aveau sediul. Ciclistii fie isi faceau incalzirea, fie cool-down-ul (opusul incalzirii) pe trainere sau rollere. Iar mecanicii… mecanicii munceau de zor – curatau, stergeau, schimbau, umflau, verificau intruna. Am ramas impresionat de cata munca, de ce echipa mare de oameni se afla in spatele ciclistilor.

A venit si prima zi de curse, sambata. Insa vremea avea „alta parere”… De fapt avea parerea necesara, exact ce trebuia pentru o cursa ca lumea de cyclocross. Ploua bine de tot, plus batea vantul si era destul de frig. Traseul, total diferit fata de cel cu o zi in urma, era plin de apa, noroi, mocirla. Ciclistii erau fericiti – traseul devenea mai greu, mai tehnic, exact ce le trebuia ciclistilor de top pentru a putea face diferenta, pentru a scapa de cei mai slabi, a caror tehnica avea de suferit. Dar chiar si asa, nu era considerat un traseu greu, noroiul era unul „superficial”, nu apucase sa se faca de-ala greu, adanc, vascos. Au intrat Juniorii in actiune. Imediat m-a palit incrancenarea lor, devotamentul, concentrarea. Si era impresionant sa-i vezi de aproape, de foarte aproape.

Dupa cursa, repede in centrul de presa. Acolo… activitate mare. Ca intr-un furnicar, jurnalistii si fotografii lucrau, editau, trimiteau rapid informatiile mai departe la revista. Din pacate nu am apucat sa ajung la cursa Women Under 23 – o categorie in premiera introdusa de UCI. In acea zi au fost trei curse la un interval foarte scurt una de cealalta si eu am ramas cumva blocat in centrul de presa.

S-a intamplat insa ceva… unic. Cu totii am primit o foaie oficiala de la UCI, lumea se uita in jur, incercand sa inteleaga mai mult decat era trecut pe hartie. Ce scria acolo? „Technological fraud”… Aaa, WTF!?! Ei bine, primul caz de dopaj mecanic din istorie. Femke Van Den Driessche, 19 ani, campioana Belgiei Under 23, campioana Europeana Under 23, avea un motor electric ascuns in bicicleta de rezerva… Bicicleta era in interiorul circuitului, dusa acolo de mecanicii ei, in The Pits (loc unde ciclistii in timpul cursei trec foarte rapid si schimba bicicleta daca au nevoie).

Urma Elite Women. Eu aveam o favorita, Katie Compton, de 12 ori consecutiv campioana USA, de 2 ori campioana World Cup overall, plus multe altele. Apucasem sa ne scriem putin una alta, iar cel mai mult am vorbit in scris cu sotul si mecanicul ei, Mark Legg – sustinere si chestii tehnice, lucru ce m-a bucurat foarte mult. I-am spus ca o sa ajung la Zolder si ca mi-ar placea sa vorbim putin. Mi-a raspuns: „swing on by and say hello”. Inainte de a incepe cursa am trecut pe la ei, am vorbit putin, fotografii, etc. Chiar m-au invitat sub cortul lor, afara deja ploua tare rau de tot. Au fost foarte primitori. Urma sa „ma arunc in cursa”, afara vremea… „neprimitoare”, insa ciclistele erau fericite. Din nou pe traseu, pe „coclauri”, ud destul de tare, insa fericit, aveam treaba, fotografiam, iar ciclistele treceau foarte aproape de mine.

Duminica, ultima zi… Belgia inca nu castigase nimic, adica nicio victorie. Spectatori – foarte, foarte multi. Deja eram familiarizat cu centrul de presa, cu circuitul. Prima cursa, Under 23 Men. Aveam si aici un favorit, un pusti de care-mi placea, danezul Simon Andreassen. Are 18 ani si tocmai trecuse la categoria U23. Anul trecut a fost campion mondial la Juniori, atat la cyclocross, cat si la MTB, iar acum este deja campion national la Elite la cyclocross. Impresionant. Insa nu a avut o cursa buna.

In fata se bateau tare doi belgieni si un ceh, cel din urma foarte puternic. Apare linia dreapta inainte de finish, iar cehul nostru, Adam Toupalik, forteaza tare, sprinteaza si isi ridica mainile in sus in semn de victorie, se uita la spectatori, se intoarce pe dreapta, pe stanga, cu mainile pe sus, da din cap, trece linia de sosire, se relaxeaza pe bune, nu-i vine a crede, mai da putin din cap in semn de consemnare si… ceilalti ciclisti deja sunt departe de el… Da, mai este un tur de facut.

Va dati seama cata risipa de energie fizica si mentala, s-a crezut campion mondial, insa totul a fost doar in capul lui, trebuia sa o ia iar de la capat… Reuseste sa ii ajunga din urma, chiar trece din nou in frunte, vine din nou linia dreapta de final, de data asta chiar de final, sprinteaza bine, se mentine in frunte, insa belgianul Eli Iserbyt sta lipit in spatele lui si, in final, trece primul linia de sosire pentru foarte putin. Toata acesta lupta de final o „vedeam” cu urechile, nu eram in apropierea liniei de sosire, insa tot circuitul framanta puternic, niste urale de nedescris, precum un gol pentru o victorie la campionatul mondial de fotbal. Impresionant! Belgia avea in sfarsit un castigator.

Am reusit s-ajung la decernarea premiilor. Cehul Adam Toupalik era terminat… terminat! Tot timpul cu o fata ca de inmormantare. Dupa cursa a declarat ca cineva i-ar fi strigat sa forteze tare caci se afla in ultimul tur – total gresit… Bine ca este tanar si invata, cu siguranta nu o sa mai repete isprava, o sa se uite bine si clar la insemnele de pe traseu (se vede foarte clar cand se trece linia de sosire cate ture mai sunt – 3, 2, 1). Dar eu cred ca vom mai auzi de el, a fost foarte puternic fizic si chiar foarte puternic mental, de a reusit sa revina si sa conduca iar cursa pana in ultimii metri… La anul!

In sfarsit eram acolo, printre ei… Ii vedeam des pe monitor de la mine de-acasa, in fiecare weekend si nu prea intelegeam cum de sunt atat de multi. Da, belgienii sunt innebuniti dupa cyclocross. Vin in numar foarte mare, de obicei cu cizme de cauciuc, pregatiti pentru ce-i mai rau, pentru noroaie puternice. Insa acum am vazut ca intregul eveniment chiar e un eveniment pentru ei. Adica… se distreaza la maxim.

In jurul circuitului, in interiorul circuitului, sunt multe puncte de „aprovizionare”. Cartofi prajiti, multe alte gustari, si, bineinteles, sfanta bere pentru ei. In timpul cursei sustin frenetic ciclistii, in general pe cei de top si, culmea, pe ultimii. Urla rau de tot, ca la fotbal pe stadioane, serios vorbesc! Tot asa, sunt multe ecrane mari, plasate ici-colo, pe care pot vedea linistiti cursa per total. Dupa ce se termina cursa, merg la corturile marete unde-si incarca bateriile. In corturi… ca la club, muzica boom-boom-boom, se bea si se danseaza.

Urmeaza sa vina cursa a doua, usurel sus, pe dealuri, gata pentru un nou concert vocal. La un moment dat a fost distractiv, niste suporteri m-au vazut ca ma pregateam sa fotografiez (eu incercam diferite cadre, unghiuri) si, hop-top, au inceput sa urle pentru mine, binedispusi, cu gura mare si cu zambetul pe fata. I-am fotografiat, bineinteles. Intr-adevar, atmosfera made in Belgium…

Insa, pentru mine, belgianul cel mai de pret a fost Christine Vardaros (americanca de fel). M-a sustinut si ajutat cum nu se putea mai bine… Cum nu se putea mai bine. Mi-a vorbit de ce inseamna cyclocross-ul, mi-a aratat traseul, cum se face, cum se abordeaza virajele, etc. Mi-a facut cunostinta cu mai multi ciclisti, cum ar fi: Ellen Van Loy, Jolien Verschueren, Pavla Havlíková, Katie Compton, Sven Nys, si… un alt mare nume.

Un nume a carui poveste se leaga astfel: eram in centrul de presa, focusat pe ceva si vine Christine la mine si-mi spune: „hai sa-ti prezint pe cineva.”. Ma intorc si dau nas in nas cu cea mai titrata ciclista din toate timpurile. Multi spun ca de fapt este ciclistul cel mai titrat din toate timpurile, are victorii mondiale si olimpice la trei discipline diferite: cyclocross, sosea, si velodrom. Este de 7 ori campioana mondiala la cyclocross, de 3 ori campioana mondiala la sosea, 1 data campioana olimpica la sosea, 1 data campioana mondiala pe velodrom, 1 data campioana olimpica pe velodrom, 1 data castigatoare de Turul Italiei, nu mai vorbim de titluri nationale… Ei bine, am dat nas in nas cu Marianne Vos… WOOOW! M-am fastacit, mi-am gasit greut cuvintele, dar a mers, am vorbit putin cu ea. Am ramas surprins de cat de micuta si firava parea, insa toata lumea stie ce zace in ea. Acum, din pacate, de vreun an de zile, are o „accidentare” foarte ciudata, overtraining syndrome… Corpul ei sufera de oboseala cronica greu de gestionat. Practic, la cat de mult si-a fortat corpul, nu a „lucrat” la fel de mult pentru recuperarea lui. Spera sa revina anul asta si sa fie in forma pentru olimpiada de la Rio. Aaa, am uitat sa va spun cati ani are… Doar 28.

 

Si a venit si clipa cea mare, Elite Men. Am plecat din centrul de presa catre zona de start. Filtre peste filtre de securitate. Eu… treceam ca prin branza… Cum sa nu?, doar eram fotograf acreditat! Ha-haaa! „WOOOW, ma aflu unde trebuie, ma aflu la mondialele de cyclocross!”, imi ziceam… Si treceau pe langa mine aia greii si inca unul, si inca unul. Ii vedeam de foarte, foarte aproape pe Sven Nys, Mathieu Van Der Poel, Wout Van Aert, Lars Boom, Jeremy Powers, Lars Van Der Haar si multi, multi altii. De Nys v-am vorbit, urmeaza putin despre pustanii minune ai cyclocross-ului. Mathieu, olandez, campionul mondial en-titre, doar 21 de ani (anul trecut cand a castigat avea 20). Wout, belgian, locul secund de anul trecut, doar 21 de ani. Sunt atat de puternici incat de anul trecut concureaza la Elite (normal trebuia la Under 23), iar anul trecut a fost cel mai tanar podium din toate timpurile.

Anul asta, amandoi in forma mare, Wout a castigat foarte mult in prima parte a sezonului, iar Mathieu la fel in partea a doua. De asemenea, e rivalitate mare intre belgieni si olandezi. Practic astea doua natii sunt cele mai puternice in cyclocross, si-au rulat multi campioni. M-am apropiat de zona de start, eram acolo in prima linie, faceam foto peste foto. Ciclistii, unii relaxati, altii concentrati, fiecare cu strategia lui.

Am ramas surprins sa vad cat de subtirei sunt, cat de atletici, insa lipsiti de masa musculara mare. Stiam acest fapt, ma asteptam la asta, nimic nou, insa sa-i vad pe viu a fost o oarecare surprindere, pe monitor par mai zdraveni, mai masivi. Mai erau cateva momente pana la start, m-am plasat undeva mai departe cat sa-i vad cum trec in viteza. Si asa a fost, au trecut in mare viteza, erau ca niste animale scapate… Apoi dau sa urc repede pe dealurile-alea, sa gasesc alt punct sa-i vad, au trecut, am bifat, iar fuga, repede in alt punct, si tot asa. Au fost cateva momente in care uitam sa-i fotografiez, ramaneam cu gura cascata, uitandu-ma la ei. In fata erau de departe favoritii… Rulau bine.

La un moment dat, Mathieu si Wout nu se mai gaseau, nu mai apareau… Cand colo am aflat de la niste spectatori ca amandoi au avut un incident. Da, tocmai ei! Si nu oricum, ci s-au incurcat unul pe celalalt, la modul grav, cum eu nu am vazut niciodata (ce-i drept in scurta mea istorie), insa per total evenimentul este foarte, foarte rar: intr-o curba, in urcare, in timp ce erau in fata, in primele locuri, Mathieu scapa de sub control bicicleta, derapeaza cu roata spate si, cu o miscare foarte rapida si „eleganta”, evita sa cada, iar in acrobatia lui, calca cu piciorul in spate. Numai ca acolo nu se gaseste pamantul ci roata fata a lui Wout. Gheata lui Mathieu efectiv intra in spitele rotii lui Wout si amandoi raman incurcati si blocati… Ciudat moment… La inceput erau putin disperati insa, surprinzator cumva, reusesc calm sa colaboreze unul cu celalalt, sa rezolve, Wout cu mana lui ii scoate gheata din roata. Pfff, incident foarte rar, protagonistii fiind chair cei doi mari favoriti. Au pierdut acolo vreo 15 secunde, nu mai vorbim de factorul psihologic. In fata era Lars Van Der Haar (un alt pustan de 24 de ani), iar Mathieu si Wout erau destul de in spate.

Dupa ce treceau favoritii, primele locuri, aveam si eu timp sa ma misc putin prin spatiu si, eventual, sa gasesc alt loc, mai bun. Nu imi faceam griji ca o sa-i pierd trecand pe langa mine, din nou urechile „vedeau” bine. Cand se apropiau, spectatorii incepeau sa innebuneasca…, iar cand erau aproape de noi, la cativa metri, uneori juma’ de metru, spectatorii erau in delir, asa ceva nu am mai vazut! Cum am mai spus, cam ca la fotbal, doar ca aici erau mult mai multe „goluri” – asta ca atmosfera. Cand Wout, belgianul lor, trecea in fata, cand mai depasea un ciclist in lupta lui de recuperare, ce sa mai… victorie totala, „ne-am calificat!” – hahaaa! Asta era pulsatia, senzatia, vibratia. Incredibil…!

Iarasi eram impresionat de determinarea lor, a ciclistilor… Pfff, ca niste animale; concentrare maxima pe fetele lor pline de noroi, efort maxim. Incredibil…! E de vazut asta. Da, la televizor se vede mai bine cursa per total, dar acolo, pe teren, iti dai seama cu-adevarat cu ce se mananca si iti dai seama de ce sunt atat de ridicati in slavi de suporteri.

Cyclocross-erii sunt niste ciclisti completi; trebuie sa le ai pe toate, adica atat forta fizica, cat si tehnica. Daca nu le ai pe-amandoua degeaba… Cu forta fizica e de asteptat, insa partea cu tehnica… e greu sa-ti dai seama de ea cand te uiti pe monitor. E super hard-core totul, sa treaca peste gropile alea, prin nisip, peste radacini, baltoci, noroaie, totul sa se petreaca cat mai lin, cat mai smooth si totodata sa fii rapid… Sunt coborari pe suprafete alunecoase si denivelate si, cand te uiti la ei cat de usor trec peste, nu prea intelegi…

Si sa revin la forta fizica. Era o catarare pe traseu, cea mai grea, am ajuns la baza ei si ma uitam la ea de jos, de unde eram… Am zis ca sigur pe-acolo ciclistii isi iau bicla in spinare (tipic in cyclocross) si urca la picior. Multi faceau chestia asta, insa erau unii ce urcau pe bicicleta… Credeti-ma, nici acum nu-mi explic cum asa ceva este posibil. De obicei ma suprasolicit in anumite cazuri si am o parere buna despre mine, sa zic asa, adica ceva ce este greu-greu eu imi spun ca „da, este foarte greu, dar parca… as putea”. Ei bine, la acea catarare nu puteam sa-mi imaginez – si nici acum nu inteleg – cum se poate urca asa ceva cu bicicleta… Ireal, unii ciclisti o urcau…

Pe masura ce Wout avansa, uralele erau din ce in ce mai mari. Spre final l-a ajuns pe Lars, l-a depasit – imaginati-va zgomotul de-acolo! – si a intrat singur pe lina dreapta de final, sarbatorind fericit. Wow, zi mare pentru Belgia… Lumea – mega fericita! Dupa cursa, Wout a declarat ca incidentul cu Mathieu l-a motivat si mai tare si ca l-a ajutat de fapt. Nu la fel se poate spune despre Mathieu, care a cazut destul de tare psihic si, in final, a iesit pe 5. Pe 2 a fost Lars Van Der Haar, iar pe 3 Kevin Pauwels. Pe 4 a venit Sven Nys, incredibil, la 39 de ani…

Am fugit repede sa prind podiumul, am ajuns, totul ok. Iarasi am avut un moment de revelatie, wooow, sunt acolo si ii fac fotografii campionului mondial, eram cot la cot cu ceilalti fotografi, totul ca in filme, cum vedeam eu pe monitor, de-acasa, din canapea! Wout radia de fericire. Trecea pe langa mine, la juma’ de metru de mine si eu, la fel, radiam de fericire. Ireal.

Apoi a venit seara si Christine a spus sa incercam s-ajungem pe la Sven si Wout. Am gasit cu greu tabara lor, de, vedete mari!, adica s-au ascuns departe. Nu i-am prins, insa am ajuns la stuff-ul tehnic al lui Wout, stuff-ul campionului mondial. Am intrat in vorba cu mecanicul lui, foarte amabil, l-am felicitat, bineinteles, si-apoi „am trecut la treaba”, adica l-am intrebat chestii tehnice despre bicicleta lui Wout. Mi-a spus toate masuratorile, toate dimensiunile. Totusi, am ramas foarte surprins, nu stia saddle height (cat de sus sta saua fata de monobloc), dar, foarte dragut, a zis: „hai sa masuram, ai o ruleta?”. Culmea, imi luasem o ruleta special pentru asta, dar nu o aveam atunci la mine. Insa a spus: „nu-i nimic, las’, caut eu prin scule.”. A cautat, a gasit si am masurat impreuna acel saddle height. Din nou, wooow, ireal.

Cam asta a fost experienta mea de la Zolder. WOOOW!!!

Pe scurt despre viitor? Luxembourg 2017, here I come!

 

Un material redactat de către Mircea Ghinea.