A trecut peste o săptămână de când am participat la un concurs aflat la prima ediție și în același timp unul promițător dacă organizatorii rămân consecvenți. Este vorba de Route 68 Marathon, organizat în Parcul Gurasada, o zona deosebită, așa cum urmează să aflați. Concurenților le-au fost pregătite două trasee, de 25 și de 40 de kilometri, cu o diferență de nivel de 500 de metri, respectiv 1.100 m. Cum s-ar zice, trasee relativ de fugă, de viteză.
Organizatorii s-au descurcat destul de bine să atragă lumea, punând la bătaie 68 de premii din care unele în bani, acesta fiind motivul pentru care mulți au și luat startul. Printre aceștia, unul dintre concurenți a avut grijă să spulbere speranțele celorlalți la victorie, iar dacă ai presupus că este vorba campionul Ungariei Marton Blazso, atunci ai ghicit. Doar văzându-l la linia de start, mi-am dat seama că va fi o zi grea.
După un start destul de lejer, în circa 1-2 km s-a format deja clasamentul final, însa în ceea ce privește poziția mea, n-aveam nicio idee că așa se va termina. Marton s-a făcut repede nevăzut împreună cu Laurențiu Bogdănescu pe urmele lui. Încă din primii kilometri am ieșit puțin în decor într-o curba unde am pierdut ceva poziții, după care a trebuit să mă opresc din nou să îmi scot niște crengi ce intraseră la discul de frână. Din acest moment am început să recuperez pozițiile pierdute, a urmat porțiunea de asfalt de vreo 3-5 km, unde l-am prins pe Kicks și am continuat urmărirea celorlalți 5 din față. Spre finalul asfaltului, la începutul urcării pe offroad, eram toți grupați, iar eu eram din nou în poziția a 3-a, zărindu-l în vârful urcării, la vreo 50 de metri în față pe Laurențiu. Totodată, avea să fie ultima dată când îl mai văd.
De acolo au mai urmat câteva schimbări de situație în ceea ce privește clasamentul, fiind prins din urmă de Kicks, care e un foarte bun coborâtor, și de Zoltan, ambii de la echipa Garage Racing. Ei reușesc ușor-ușor să se distanțeze, dar eu nu aveam de gând să renunț. La un moment dat chiar mă gândeam că de obicei după majoritatea curselor am sentimentul că puteam mai mult, era loc de mai bine, „dacă mai trageam”. Și cum gândul stă la baza tuturor rezultatelor noastre am început să măresc ritmul și să îmi propun ca la finish să ajung și să simt că am dat totul. Dacă a fost așa sau nu, veți afla până la finalul articolului.
Am avut bucuria de a pedala pe un traseu chiar frumos, care a fost pe gustul meu. Un traseu așa cum spuneam, de fugă, cu urcări scurte și abrupte, urcări tehnice, peisaje frumoase. Am avut parte și de coborâri care au pus ceva probleme, fiind mai tehnice, multe dintre acestea ținându-te în suspans pentru că nu știai ce urmează după curbă sau ce se află în iarbă. La fel ca în filmul „Fight Club”, am lăsat-o să curgă, știind că nu pot să controlez nimic și oricum n-ai ce să faci decât să te predai vitezei și adrenalinei. Just let it go…
Am avut plăcerea să traversăm și un sat hunedorean, unde erau oameni adunați în fața casei, stând la taifas-uri și admirând live cursa. Am gonit cât puteam de tare, cu gândul să îi prind pe cei din față și în același timp nu voiam să accept să văd pe cineva în spatele meu. Spre amuzamentul meu, am observat că pedalam și în aer, când săream pe micile jump-uri. Când am ajuns la următorul punct de control, întreb câți sunt în față, iar răspunsul este 2-3. Mai merg și încep să îi prind din urmă pe cei de la traseul scurt, întreb din nou, iar răspunsul e 1-2. După ce am ajuns o doamnă și o întreb câți sunt în față, iar raspunsul e „nu am văzut pe nimeni” vă dați seama ce era în capul meu. Am mai trăit odată experiența asta, la Cozia MTB, anul acesta când trăgeam încontinuu cu dorința să îl prind pe cel din față, aflând ulterior că eram primul.
În cele din urma am ajuns într-un punct unde l-am întâlnit din nou pe Kicks, de data asta fiind amândoi rătăciți. A durat vreo două minute până am găsit trasa corectă, fiind dezamăgit că am muncit atât de tare, iar acum era riscul să fim prinși iar din urmă. De acolo până la finish a mai fost un moment de poticneli cu găsirea traseului corect. Au urmat câteva urcări bune, unde aveam plăcerea să prind unul după altul concurenții de la 25 de km, în același timp prinzând avans față de Kicks. Eram 100% concentrat cu o dorință arzătoare de a termina pe podium alături de campionul Ungariei și colegul de echipă Laurențiu aka Pantani.
Mă gândeam că ar fi bine să consum singurul gel pe care îl aveam la mine, însă mi-am dat seamă că nu am timp, fiind mereu în priză, și n-am lăsat niciun moment de respiro. Mă uitam în spate, iar Kicks nu se arată nicăieri. Continuam să trag mai tare, vine borna celor ultimi 5 kilometri și din experiență știu că ultimii 5 sunt cei mai grei. Continui să fiu precaut pe coborâri și să trag cât pot pe urcări. În spate, încă liber. Vin ultimii 2 kilometri și deja văd împrejurimile parcului și ale finish-ului, trecem printr-un sat și când mă uit în spate, îmi dau seama că de ce ți-e frică nu scapi. În acest caz e vorba despre un tricou roșu pe care scria Garage Racing. Of, vine Kicks… Nu concepeam cum a putut să recupereze atât pe coborare.
Dar nu mai conta pentru că nu aveam de gând să renunț atât de ușor la visul meu. Era la vreo 200 de metri în spate și am continuat să forțez, gândindu-mă că dacă mă prinde ne batem la sprint. Când intru în ultimul kilometru văd că în spate nu mai e nimic și m-am gândit că e obosit și nu a mai putut să forțeze.
Astfel închei una din cele mai grele curse din anul acesta, la care în sfârșit sunt mulțumit că pot spune „Am dat tot!”. Am încheiat traseul cu un timp de 2 ore și 8 minute, la 13 minute întârziere față de Marton și 5 minute față de Pantani. Astfel, echipa Racing Bike Pro reușește 3 clăsari pe podium, Marian Manole reușind să obțină locul secund la traseul scurt.
Cireașa de pe tort a fost baia în piscină imediat după finish + relaxarea cu un Ciuc Radler pe o canapea. Am stat până seara să urmărim formațiile de la concert, dar în curând eram deja pe drum spre casă. Practic, un week-end în care cred că am gustat puțin din fericire! Felicităm organizatorii pentru un concurs reușit și organizat cu simț și fairplay. Cred că au reușit să ofere o atmosferă plăcută tuturor participanților. Să nu uităm că se află doar la prima ediție, dar, sper, dintr-un șir longeviv!
Material realizat de Sergiu Paraschivu, pe care îl poți urmări pe blogul personal
68 from Paraschivu Sergiu on Vimeo.
A fost superrrrrr , deabea astept si la anul . . . Ce poti sa-ti doresti mai mult decat un week-end alaturi de prietenii ciclisti la un maraton de senzatie , iar pe langa asta a mai fost si concertul de dupa cu trupe foarte bune , apropo Suie Paparude ca deobicei au fost dementiali ! Pace .