KitzAlpBike Race Report: Operaţiunea „Ultra”

O cursă în „străinătate”, un veritabil “reality check”! Iată ce îmi lipsea pentru acest sezon, după irepetabila La Rioja Bike Race, alergată în 2014, iar de data aceasta, „oferta” a venit din partea echipei în care activez, KTM Vredestein. A fost vorba despre un mini-cantonament în Finkenberg, Austria, asta vine undeva pe lângă Mayerhofen, care vine undeva pe lângă Salzburg, într-o zonă în care Alpii austrieci, italieni şi germani îşi dau o spectaculoasă întâlnire. Hotel GletscherBlick, unul dintre sponsorii echipei, a lansat invitaţia „preşedenţiei” structurii noastre de amatori, iar eu am avut şi anevoiosul rol strategic de a asigura, cu microbusul din dotare, transportul bicicletelor către idilica locaţie care urma să ne găzduiască.

Ţin pe această cale să mulţumesc „preşedenţiei” echipei, a.k.a. Doddo, pentru răbdare, întrucât în primele două zile de şedere în Finkenberg, rezervate unor ture lungi, cu diferenţe de nivel semnificative, care au inclus şi recunoaşterea traseelor folosite la KitzAlpBike, tare m-am mai dat la fund şi am rămas să miros floricele de pe marginea forestierelor, să fac selfies cu vacile austriece şi să admir panoramele, încercând să îmi “conserviert der energie” pentru ziua de sâmbătă, rezervată marii curse. Înainte de a trece la rememorarea momentelor de capă şi spadă „mtb-istică”, trebuie să menţionez că acest KitzAlpBike este cel mai vechi festival de mountain-bike din Austria, că se desfăşoară în zona Brixen im Thale – Kirchberg – Westendorf şi a inclus un concurs de hill-climb, o competiţie de cross-country la care au ales să participe mai multe nume din Top 50 mondial şi chiar prima cupa europeană de Enduro, desfăşurată pe Fleckalm Trail, un nume cunoscut racerilor români de profil… Iar cireaşa de pe tort, conform organizatorilor, este competiţia de Marathon, alergată pe acelaşi traseu folosit în urmă cu doi în campionatul mondial! Şi complicate sunt iţele acestui traseu, întrucât el oferă o probă Light, de 16 kilometri, un traseu Medium de 36 de kilometri cu 1.300 de metri diferenţă de nivel, care e cât se poate de solicitant – l-am făcut ca încălzire cu două zile înaintea competiţiei propriu-zise şi ca să nu spuneţi că mi-am luat-o în cap adaug că am luat o frumoasă trântă în faţa echipei reunite în plen să vadă cum abordează coach Marc Sandu o anumită coborâre, iar de aici în… sus, încep “durităţile”. Există şi un Medium Plus în meniu, cu 46 de kilometri şi 2000 de metri diferenţă de nivel, un Extreme de 58 de kilometri şi 2.700 metri diferenţă de nivel şi pentru cei care doresc, pentru a-i cita pe organizatori “highly technical trails, speedy downhills and uphills to the limit”, s-a creionat un traseu de 90 de kilometri cu 3.800 de metri diferenţă de nivel. Evident, nu am stat pe gânduri şi m-am dus aţă să mă înscriu la acest traseu, pe care îl pot caracteriza drept mai brutal decât al nostru Geiger MTB Challenge.

De menţionat şi că am ales să păstrez furca Lauf Trail Racer pe bicicletă, dar de data asta mi-am dat osteneala să îmi fac o asigurare medicală care includea până şi practicarea de sporturi, e drept, în regim de hobby. Am luat notă cu satisfacţie de rândurile în care mai marele acestui minunat site spune că această furcă te face să te simţi bărbat şi pot spune că pentru mine instalarea acestei componente de circa 1.000 $, nu a fost snobism, ci un cadou de la un coleg de echipă, Andrei Adam, mijlocit de acelaşi Presidente. Sincer, mi-a fost şi cam lene să merg din nou la service să fie instalată vechea Reba, preferând să economisesc 600 de grame pe urcări şi să câştig la capitolul reactivitate „şasiu”, iar pe coborâri, să merg pe principiul, ce-o fi, o fi! Şi a fost! Situaţia nu a mai fost la fel de gravă că în Spania, unde din „Venga, Venga” nu mă mai scoteau exprimentaţii rideri amatori occidentali care veneau tare din spate, dar cert este că dacă la finalul primei urcări sănătoase eram pe locul 18 în categorie din 43 de concurenţi, finişul l-am luat al douăzeci şi şaptelea şi pot spune că nu am fost depăşit pe urcare… Totuşi, timpul obţinut, şase ore şi patruzeci de minute îmi dă motive de speranţă pentru Geiger MTB Challenge, competiţia la care îmi doresc neapărat să urc pe podium, în categoria de vârstă. Preferabil, 30 – 39…

Evit să fac o trecere cronologică în revistă a cursei şi încerc să extrag nişte concluzii. Astfel de curse, Geiger MTB Challange, Pucioasa Mountain Challange şi Rioja Bike Race sau acum defunctul Thassos Ultra Challange sunt adevărate rarităţi, eu le numesc „big mountain riding”, iar aici totul e diferit. Te poţi trezi obosit pe câte o coborâre ce pare fără sfârşit, pur şi simplu de la altitudine, de la vreme, eşti în creierul munţilor şi organismul tău obişnuit cu un scaun de Ikea şi un birou (fără mişto, căci exact în mediul ăsta mă aflu şi eu acum) poate răspunde cum vrea el la nişte condiţii în care oricum ai lua-o îşi petrece doar câteva procente din timpul general… În ce mă priveşte, am nevoie de îmbunătăţiri la capitolele coborâri de mare viteză şi single-trail pe rădăcini, dar deja pot spune că trecând de două ori în coborâre pe enduristica Fleckalm – traseul avea o buclă de parcurs de două ori, am redus din numărul locurilor în care am alergat ţopâind printre rădăcini la vale aşa că mă întreb, ce se poate întâmpla dacă aş coborî pe acolo de douăzeci de ori, cu un full-suspension? Cred cu tărie în puterea antrenamentului făcut cu paşi mici! La fel şi pe extrem de rapidele coborâri pe forestiere amenajate (!) cu pietricele à la Parcul Izvor – aici aş putea spune că deja Austria e prea civilizată şi mă întreb dacă au rămas locuri cu adevărat sălbatice în Alpi, sunt convins că dacă te muţi pentru câteva săptămâni în Alpi, devii „doctor” în astfel de coborâri. Deşi, şansele ca echipa de salvare să te găsească lat prin nu ştiu ce prăpastie, despre cum am auzit că s-ar fi întîmplat, rămân! Ştiu că pare paradoxal şi la fel de tare m-am mirat şi eu, dar pe câţiva dintre riderii care m-au depăşit rachetă pe aceste forestiere, am reuşit să-i prind din urmă şi chiar să-i depăşesc pe un soi de platou cu fals plat, căci asta sunt obişnuit eu să fac din urma a nenumărate dimineţi petrecute în… Pădurea Băneasa.

Ce ar mai fi de spus? Că aştept o medalie – sper doar să nu fie comemorativă – din partea Lauf şi că de la locul 27 în categorie – aşa cum mi s-a întâmplat în România la primele curse, dacă mă duce mintea şi corpul ştiu că există o cale prin care să pot ajunge la podium. Că am observat că după a cincea oră de cursă, neavând practic nici un antrenament atât de lung şi atât de dur pe munte, m-am trezit scrâşnind printre dinţi „organismule, îţi ordon me-ta-bo-li-zea-ză grasimi”, ceea ce a tras un semnal de alarmă în privinţa pregătirii mele pentru Geiger şi m-a făcut să fiu creativ: dacă această cursă a fost un foarte bun antrenament pentru ce se va întâmpla în august la Sibiu, în iulie, pentru a nu pierde avântul, intenţionez să fac tura lungă de la Trofeul Muscelul de două ori. Lăsând însă toate aceste observaţii mai mult sau mai puţin năstruşnice, pot spune că după ce am luat finish-ul, nu fără o salvare spectaculoasă de situaţie pe ultimele zvâcniri ale traseului de XC, în faţa unor copii ce aşteptau să înceapă competiţia – îmi aduc aminte că le-am spus Kids, this is why you must use a suspension fork, m-am bucurat mai mult să aud că tânărul coleg de echipă, Alexandru Macrea, s-a clasat pe locul III, în categoria M19, la distanţa medie, demonstrând că se poate să fii pe podium, într-o competitiţie internaţională, şi nu orice competiţie, ci, cel mai vechi maraton MTB al Austriei!

Material redactat de către Marc Sandu.