Biciclistele, barometrul perfect al civilizaţiei traficului din oraş

Sfârşitul de an este momentul când tragem linie şi obţinem concluziile. Dacă pentru unii contează mai mult la câte concursuri de bicicletă au participat sau câte podiumuri au obţinut pentru alţii mai important este de câte ori au ieşit cu prietenii şi familia la ture de bicicletă în natură. Indiferent însă despre ce e vorba atâta vreme cât activitatea include şi bicicleta este numai de bine.

Am observat totuşi că şi în oraş lucrurile stau mai bine în special când vorbim de folosirea bicicletei pentru rezolvarea treburilor zilnice. Cel mai interesant este faptul că am văzut din ce în ce mai multe doamne şi domnişoare pe bicicletă care pedalează prin traficul urban destul de periculos sau chiar de neabordat pentru unii. Deşi sunt multe curajoase printre ele, reprezentantele sexului frumos sunt în general mai precaute, mai prudente, mai atente, circumspecte, vigilente, în general mai cu capul pe umeri decât bărbaţii care au tendinţa de a lua traficul în piept fără a pune prea mare preţ pe siguranţa proprie. Însă nu este exclus ca şi dorinţa de a schimba lucrurile din jurul tău în mai bine să fie motivul pentru care le vedem şi pe ele din ce în ce mai des navigând prin trafic.

Pentru a afla dacă este adevărat am luat legătura cu mai multe bicicliste care nu se feresc să folosească bicicleta chiar dacă nu este întotdeauna soare, sau uscat sau trafic lejer.

 

Alexia Ursache merge pe bicicletă în scop utilitar de vreo 4 ani, de când s-a mutat în Bucureşti. Lucrează în domeniul resurselor umane şi nu este foarte constantă însă când merge într-un city break nu rezistă tentaţiei de a închiria măcar o zi bicicleta. „Mi se pare mai practic şi îţi oferă o altă perspectivă asupra oraşului vizitat”, ne-a transmis ea.

Începuturile au fost timide şi pedala mai mult însoţită. „Nu sunt chiar adepta biciclitului în traficul bucureştean, dar nu e imposibil”, spunea ea. „Da, e în permanenţă un test de atenţie şi de răbdare, de sincronizare cu ceilalţi participanţi la trafic”.

Alexia foloseşte bicicleta mai mult pentru a ajunge într-un punct de întâlnire cu prietenii sau la o destinaţie unde nu trebuie să-şi facă prea multe probleme cu lăsatul bicicletei. „Dacă nu ai o bicicletă ieftină nu prea-ţi vine s-o laşi oriunde, indiferent de lanţurile pe care le ai” precizează ea. „Încă nu m-am hotărât să merg zilnic la birou cu bicla, dar intenţionez să îmi achiziţionez o pliabilă în ideea asta. La staţia mea de metrou apar noi clădiri prin urmare traficul subteran se va intensifica”.

Cristina Moroşan foloseşte bicicleta ca mijloc de transport în Bucureşti de 4 ani. Lucrează în domeniul bancar, iar bicicleta îi este de folos inclusiv în oraşele pe care le vizitează şi de unde se pot închiria. Nici pentru ea nu a fost uşor la început: „a fost o provocare chiar dacă era vorba de doar 3 km pe care îi aveam de parcurs până la birou. Am fost încurajată de către un coleg de serviciu, singurul din cei 1.000 de angajaţi ai companiei la care lucrez, care venea cu bicicleta la birou. Acum ne-am înmulţit: suntem 60!”.

Pentru Cristina bicicleta este bună la toate deplasările prin oraş. „Îmi dă libertate de mişcare şi mă duce rapid oriunde am nevoie. Cel mai distractiv e când vin cu bicla încărcată de la piaţă, eu având un mountain bike, fără coş şi portbagaj”.

Diana Iașciurjinschi este avocat. Deşi a mai mers pe bicicletă de aproximativ 6 ani l-a reluat la modul serios pedalând prin Bucureşti. „Am trăit pentru câteva zile și experiența Copenhaga pe bicicletă, iar în prima dintre ele m-am trezit că încurc traficul. Traficul de biciclete”, spune ea. „Eram fascinată de tot ceea ce mi se întâmpla, parcă intrasem într-o altă lume și era musai să plec cumva cu ea așa că m-am oprit să fac câteva fotografii. Ceilalți bicicliști m-au ocolit elegant, dar am realizat repede că încurc și mi-am reluat drumul”.

Am întrebat-o cum s-a hotărât să iasă în trafic cu bicicleta, dacă a fost o provocare, un test? „Atunci când am cumpărat-o pe Gallorette nu m-am gândit că voi bicicli prin parc cu ea, ci pe stradă, în trafic”, povesteşte ea. „Sentimentul a venit de la sine. Firește, mai ies cu ea și prin parc, dar doar de răsfăț în weekend. O folosesc cam la toate, mai puțin atunci când ies la o bere, cum spuneți voi. Merg cu bicicleta inclusiv la Înalta Curte de Casație și Justiție. Mă așteaptă cuminte până se face dreptate. Cât priveşte frecvenţa o folosesc cât de des pot. Când se lasă frigul însă, mă opresc. Nu de ploaie sau de ninsoare mi-e teamă, unele din cele mai frumoase ploi pe bicicletă le-am prins. Încerc doar să evit aerul rece și răceala”.

Dacă eşti la curent cu ritmul velo din România şi în special din Bucureşti sunt mari şanse să o cunoşti pe Oana Deliu, QA lead într-o companie de software full time şi bicycle activist pe skirtbike.ro în timpul liber. Oana merge pe bicicleta în Bucureşti aproape zilnic la job atunci când condiţiile meteo sunt ok. Prima bicicletă, una de munte, a cumpărat-o în 2006 cu gândul să iasă în natură. Însă cu timpul a început să o folosească şi prin oraş. „Pe-atunci mă simţeam o eroină când ajungeam la job, fără niciun incident”, mărturiseşte ea. „Pedalatul în fustă era o provocare pentru că primeam multe claxoane şi remarci stupide din trafic şi asta nu pentru că ar fi fost fusta prea scurtă. După aproape 10 ani de pedalat în oraş bicicleta e mijlocul meu de transport. Şi asta înseamnă că ies cu ea oriunde am nevoie şi-mi e utilă. La fel cum sunt situaţii în care aleg maşina pentru că uneori cu bicicleta nu le pot face pe toate”.

Raluca Barbur s-a născut în Baia Mare, iar din 2008 locuieşte în Bucureşti. Lucrează în domeniul IT / software, iar din 2004 a început să meargă pe bicicleta în Baia Mare. „În perioada respectivă urmam cursuri universitare, dar şi munceam, iar bicicleta era mijlocul de transport perfect pentru o studentă extrem de mobilă, care trebuia să ajungă în timp util la birou”. Însă mutatul în Bucureşti nu a însemnat mai multă bicicletă, dimpotrivă. „Relocarea mea la Bucureşti, activitatea profesională, nişte probleme de sănătate şi un „mediu urban” la vremea respectivă destul de periculos şi ne-prietenos cu bicicliştii m-au constrâns să fac o pauză. Însă, de mai bine de 1 an, am reluat mersul pe bicicleta în Bucureşti”.

Raluca Dumitru aka Lulu, este poate cea mai biciclistă dintre interlocutoarele acestui interviu întrucât este curier pe bicicletă. „Utilitar chiar se potriveşte în cazul meu, fără ghilimele, din cauza activităţii. M-am urcat pe o bicicletă acum 3 ani şi jumătate, după vreo 10 ani de pauză şi am început să mă deplasez pe bicicletă la o lună după. La un an după am devenit curier. Pedalez prin Bucureşti şi satele din jurul lui”.

Începutul a fost frumos însă nu lipsit de peripeţii: „îmi era frică să mă întorc să mă asigur, aşa că mi-am luat o oglindă. După două săptămâni, botezul: am căzut din cauza mea. Pedalam pe trotuar şi m-am agăţat de o bordură, mi-a intrat oglinda în genunchi şi acolo a rămas ideea de oglindă pe bicicletă. M-am apucat să citesc codul rutier, mi se părea absurd să nu pot merge pe trotuar dacă mi-e frică de trafic şi voiam să mă conving că e ca mine. Nu era. Am înţeles cum stă treaba cu respectul pentru pietoni şi restul traficului şi aia a fost. După asta, mi-a luat o lună întreagă să pot face stânga într-o intersecţie, cu încredere”.

Fiind acum experimentată Lulu foloseşte bicicleta la orice drum peste 1 km indiferent de vreme. „«Orice» include curieratul, vizite, teatru, evenimente cu dress code, proteste, ture în afara oraşului, cumpărături de mici dimensiuni, de la magazine din partea opusă a oraşului. E important să mă pot întoarce acasă indiferent de locul unde merg, nu-mi pot condiţiona întâlnirile de programul companiilor de transport în comun sau de disponibilitatea taximetriştilor. De asta îmi place bicicleta, mă face să-mi apreciez independenţa şi să ţin cu dinţii de ea.”

Roxana Lucaci este consilier juridic în cadrul unei multinaționale. Din 2009 merge pe bicicleta în Bucureşti. „Inițial pedalam în timpul liber în încercarea de a compensa puțin din sedentarismul specific mediului corporatist”, spune ea. „Treptat am încercat să integrez bicicleta și în deplasările spre birou, deși în primii ani a fost o adevărată provocare, pornind de la traficul nu foarte prietenos în acea vreme și continuând cu ținuta office pe care o vedeam ca principala limitare eu deținând un mountain bike. Pedalând însă foarte rar la ore de vârf nu am reușit, în primă fază, să-mi depășesc teama de a circula constant pe carosabil, situația pistelor de pe trotuar de atunci deja nu mai are loc de comentarii, deci în primii 3 ani am utilizat extrem de rar bicicleta în scopuri «utilitare»”.

Însă evoluţia spre bine a mersului pe bicicleta în oraş a făcut-o pe Roxana să ia în considerare mai mult bicicleta. „În 2013, după desființarea pistelor ilegale, creșterea numărului bicicliștilor urbani care circulau pe carosabil și conturarea tot mai accentuată a comunității acestora, în special Skirtbike – cu a căror viziune de ”ride like a girl” rezonam cel mai bine, mi-am făcut din nou curaj să abordez bicicleta ca mai mult decât un simplu hobby și așa mi-am achiziționat prima bicicletă de oraș, o pliabilă. Odată rezolvată și problema ținutei, nu m-a mai oprit nimic din a transforma bicicleta în principalul mijloc de transport urban”

„Acomodarea la traficul orelor de vârf a fost dificilă și progresivă, la început eram panicată, mai ales în intersecțiile mari pe care le traversam uneori cu inima cât un purice. După primul an de pedalat aproape zilnic deja eram mult mai relaxată, iar acum, când au rămas foarte puține zone din oraș pe care să nu le fi explorat pe bicicletă, nu mai resimt stres în trafic. Totuși, încerc să-mi mențin un stil precaut și să pedalez cât mai previzibil posibil. Cu excepția multor portiere evitate la limită și a unor opriri frânate în roata vehiculelor în clasica virare la dreapta de pe banda a doua, nu am avut incidente în trafic”, mărturiseşte ea.

Pentru Roxana bicicleta este folosită destul de mult pentru treaba din oraş. „Mă deplasez pe bicicletă cam peste tot, la birou, ieșiri cu prietenii, diverse evenimente, chiar și la cumpărături. Un mare merit în sensul acesta îl are antifurtul, până să investesc într-una din variantele cele mai sigure şi, implicit, scumpe, nu o lăsam nicăieri nesupravegheată, nici măcar legată, de teama furtului”.

Născută în Cluj Zora Iuga este de 6 ani fotograf. Pentru transportul urban Zora şi-a cumpărat în 2011 un mtb care din păcate a fost furat. A înlocuit acea bicicletă şi de atunci este biciclistă prin Bucureşti. „Între timp am trecut la cursieră și, anul ăsta, mai nou, la biclă de oraș. A fost o tranziție ciudată, primele 3 pedale pe cursieră m-au făcut dependentă de tipul ăsta de biclă, primele 3 gropi nu m-au impresionat deloc”, mărturiseşte Zora. „N-a fost așa cum credeam eu, roțile de cursieră nu s-au descompus de la gropile orașului”.

Foloseşte bicicleta în oraş mai mult pentru a evita autobuzul. „Nu-mi place nici aglomerația, nici așteptatul, nici viteza de deplasare și de cele mai multe ori, nici mirosul. În plus, chiar dacă e ploaie, zăpadă sau vânt din ăla dușmănos, eu pe biclă sunt fericită: lucrurile se mișcă în ritmul impus de mine, ascult muzică sau ceva audiobook și pedalez – da, îmi place cam mult tipul ăsta de mișcare. Cât despre automobil, îl păstrez pentru zilele cu ploaie torențială, ocaziile în care am prea mult echipament foto de cărat la un job sau alea 4 zile pe an când e ilegal cu bicla din cauza zăpezii”.

Pentru Zora începuturile au fost mai prietenoase pentru că ştia deja ce înseamnă să circuli pe carosabil. „Ştiam semnele de circulație, știam pe ce banda trebuie să te încadrezi ca să ajungi unde ai nevoie. În plus, în Cluj șoferii erau de atunci amabili cu bicicliștii. A urmat Bucureștiul unde, în primele 3 luni am mers pe trotuar și m-am rățoit la pietoni. Țin minte că am mers o dată de la Romană la Universitate numai pe trotuar și era la fel de aglomerat ca pe șosea. Am început să merg pe șosea când mi-am dat seama că pietonii merită să se simtă în siguranță pe trotuar si că eu, biciclistă, sunt vehicul”.

„Așa se face că, pe la mijlocul lui 2011, eu mergeam pe șosea, cot la cot cu mașinile. La început, șoferii se purtau foarte urât: mă claxonau în timp ce mă depășeau și erau în paralel cu mine, autobuzele de pe Elisabeta mă îngrămădeau în bordură, nimeni nu mă lăsa să mă încadrez să fac la stânga, trebuia să trec pe la trecere. Astea au fost provocările cu care m-am confruntat atunci. Acum e mult mai ușor, șoferii știu că existăm și știu că trebuie să ne dea prioritate. Mi se întâmplă frecvent să mi se dea prioritate și când nu am.”

Alexia foloseşte bicicleta săptămânal în funcţie de locul unde trebuie să ajungă şi mai ales în week-end. Iarna plimbările se mai răresc pentru că îi displace frigul şi străzile murdare în urma ploilor şi zăpezii. Cât priveşte siguranţa celor mici Alexia este de părere că este bine să integrezi copii în modul acesta alternativ de deplasare şi de viaţă. „Încă nu am copii, dar privind la colegele mele din echipa Skirtbike, pare că ele fac o treabă minunată. Îi iau mereu pe cei mici cu ei (ambii părinţi) şi nu renunţă la unele invitaţii/obligaţii/drumuri necesare doar pentru că au copii. În mod cert, îmi vor servi drept exemplu atunci când va fi cazul şi sunt convinsă că vor fi copii mai deschişi şi mai sănătoşi.”

Cristina foloseşte bicicleta des în oraş, zilnic din martie până în octombrie şi ocazional din noiembrie până în februarie. Nici ea nu are copii însă dacă ar avea ne-a mărturisit că probabil i-ar încuraja să-i împărtăşească pasiunea pentru bicicletă. Dar trebuie totuşi atenţie. „Ar fi indicat ca pe arterele principale pistele să fie separate fizic de traficul auto tocmai pentru a încuraja şi atrage lumea să folosească bicicleta şi să o vadă ca un mijloc rapid şi sigur de transport”, spune ea. „După 2-3 luni de mers zilnic cu bicicleta în trafic te poţi descurca foarte bine. Prefer să merg pe stradă atunci când nu există pistă de biciclete. De asemenea, prefer străzile mai puţin aglomerate din cauza noxelor emanate de maşini care se simt foarte puternic de către biciclist. Mersul pe trotuar cu bicla este un factor disturbător şi stresant pentru pietoni, prin urmare îl evit.”

Şi pentru Diana Iașciurjinschi mersul pe bicicleta pentru cei mici este considerat ceva bun. „Nu am copii, dar dacă aș avea aș ieși cu ei pe bicicletă fără doar și poate. Doar visez ca străzile Bucureștiului să arate ca cele din Copenhaga. ” Este important însă ca, în condiţiile actuale, să existe o separaţie fizică între pistele de bicicletă şi traficul auto. „Astfel de piste îți dau siguranță, fără să îți răpească din libertatea de mișcare”, ne-a transmis ea.

„Eu știu că trotuarul este făcut pentru pietoni, nu am ce să caut pe el. Doar dacă vreau să ne încurcăm reciproc. Ce-i drept m-a întrebat vara aceasta un taximetrist de ce nu merg pe trotuar, iar când i-am răspuns că nu o fac pentru că nu sunt pieton, m-a întrebat: „Dar ce sunteți?”. Ce să zic? Eu mă încăpățânez să cred că nu sunt pieton așa că pe Calea Victoriei voi merge pe pistă, iar în rest în paralel cu traficul normal. Ajung și pe străzi lăturalnice, dar doar pentru că îmi iubesc orașul şi vreau să îl cunosc mai bine.”

Oana are şi ea de un sezon lung de pedalat în oraş. „Din primăvară până dă zăpada, merg în medie de 4 ori pe săptămână la job şi uneori ies şi în weekend, la plimbare cu copiii. Am 2 copii mici şi fiecare are scaun de bicicletă. Ca să fie imaginea completă pun un scaun în faţă şi unul în spate şi mergem toate 3 pe aceeaşi bicicletă, ceea ce e super distracţie pentru ele. Dar nu mă simt în siguranţă să pedalez în trafic cu copilul în scaunul de bicicleta, aşa că ieşim doar în parc în formula de mai sus. Totuşi, zilnic duc fetiţa cea mare la grădiniţă, cu bicicleta, dar fac asta doar pentru că traseul e scurt, cu puţin trafic auto.”

Şi pentru Oana separaţia fizică a pistelor este văzută cu ochi buni. „Cred că pistele separate de traficul auto ar duce la creşterea numărului de biciclişti, mai ales în rândul femeilor care simt mai acut nevoia de siguranţă. Astfel, m-aş aventura să explorez cu copiii acest oraş”. Oana este genul de biciclistă care se amestecă prin trafic. „Schimb benzile ca o maşină, semnalizez cu mâna, merg printre maşini la semafor şi încerc să păstrez o atitudine corectă faţă de ceilalţi participanţi la trafic.”

Pentru Raluca bicicleta este un prieten vechi, din copilărie. Însă pe vremea aceea nu era neapărat o hotărâre atât de importantă de luat sau pe care trebuie să o cântărească în strânsă legătură cu aglomeraţia. „A crescut şi traficul, respectiv numărul de maşini sau vehicule de pe străzi, bulevarde. Dacă în trecut nu îmi puneam în acest fel problema, ieşirea în trafic cu bicicleta înseamnă greutate, provocare sau test, acum încep să adaug ca filtre siguranţa şi sănătatea. Bucureştiul are un trafic uriaş, este un şantier infinit, iar la capitolul poluanţi atmosferici stă extrem de bine.”

Astăzi Raluca se descurcă bine la mersul pe bicicletă printre maşini. „A ieşi în trafic cu bicicleta nu mai este pentru mine o greutate, provocare sau un test, însă instinctul de conservare, mă ţine tot timpul alertă. Am folosit bicicleta în oraş, aproape la orice activitate desfăşurată. După cum bine ştii fetele, femeile, chiar şi doamne, de fiecare dată au câte ceva în mână, fie că este o poşetă mai mică, o geantă mai mare, o sacoşă cu bunătăţi de la piaţă, pungi pline de cumpărături, un buchet de flori, un cadou primit sau de dăruit, etc. Dacă punem un coş pe bicicletă, ele vor cuceri «lumea urbană»”.

„În Baia Mare mergeam zilnic, însă în Bucureşti, din raţiuni deja menţionate, am redus numărul la câteva zile pe săptămână. Nu am copii, însă i-am însoţit în plimbări cu bicicleta în parcuri sau piste de biciclete amenajate. Consider Bucureştiul şi străzile lui încă destul de periculos pentru cei mici”. În plus şi Raluca este de părere că pistele trebuie separate de maşini. „Consider pistele de biciclete necesare şi utile şi nu doar în condiţiile actuale ci în general. Orice am face necesită antrenament şi exerciţiu, iar pentru a obţine rezultate bune sau extraordinare avem nevoie şi de un mediu ambient sau de desfăşurare sigur şi protejat. Un biciclist experimentat poate să meargă în paralel cu traficul auto, însă unul începător sau care trebuie să capete experienţă, este obligatoriu să folosescă pista de biciclete.”

„Personal mă descurc să merg pe carosabil, în paralel cu traficul auto, însă nu exclud mersul pe trotuar, pistele de biciclete sau străzile lăturalnice, care de multe ori se prezintă mai libere. Toate sunt opţiuni pentru mine şi în funcţie de cum mă simt, starea de spirit, gradul de oboseală, respectiv destinaţia finală la care trebuie să ajung, le folosesc în consecinţă. Mi-am extras din şofat câteva trucuri unul dintre ele şi cel mai important fiind gândirea sau planificarea unei rute înainte de a porni la drum. Sunt contexte sau drumuri la care port cască şi elemente de protecţie, când parcurg distanţe mai mari sau considerabile. Am găsit şi o comunitate potrivită şi deschisă, în care am putut comunica, inspira sau insufla tot ce ţine de mersul pe bicicleta. Fac parte din comunitatea Skirt Bike şi mă implic activ în promovarea mersului pe bicicletă în rândul fetelor, femeilor, respectiv doamnelor într-o manieră cât se poate de elegantă, chic şi feminină.”

Fiind curier Lulu merge pe bicicletă tot timpul şi peste tot. „Pedalez prin tot oraşul, uneori toată ziua, în fiecare zi. În ultima vreme, mai rar, am avut nişte dureri de la geanta de curier şi am lăsat-o mai moale. Pedalez aproape zilnic, dar prefer să las rucsacul acasă. Pedalez şi pe ploaie, sunt echipată, deşi a fost o aventură de doi ani să-mi găsesc echipamentul potrivit şi să-mi pregătesc bicicleta de vreme rea. Încă nu le consider gata, dar am minimul necesar.”

Pentru Lulu separaţia fizică a pistelor de traficul auto este şi bine şi rău. „Da, pentru că mi se pare că asta i-ar încuraja pe mai mulţi să folosească bicicleta. Da, pentru că bicicleta n-ar mai fi afectată de traficul auto, dacă şoferii fac rocade haotice sau se bagă mai mulţi decât ar trebui să fie loc pe o bandă, bicicleta ar putea să zboare nestingherită. Nu, pentru mine personal, pentru că îmi place să-mi forţez limitele când pedalez şi să accelerez pe cât posibil, iar la noi, majoritatea pistelor sunt foarte prost gândite şi nu îmi permit să depăşesc sau să accelerez şi să-mi fie comod s-o fac”

„Pe trotuar e ilegal şi mai sunt şi pietoni, deci nu. Evit pe cât posibil străzile cu benzi pe trotuar, pentru că ar trebui să merg pe aceste benzi, sau cu prea multe semafoare, aleg străzile cu mai puţin trafic, ca să mă pot desfăşura, chiar dacă lungesc. Şi nu-mi plac străzile înguste, cu maşini parcate pe ambele părţi şi nici cu maşini parcate pe colţ unde nu am vizibilitate. În plus, cei aproape doi ani de curierat mi-au dat ocazia să-mi variez rutele, pentru că ştiu mai multe străzi. Cu toate astea, uneori am zile când totul merge groaznic în trafic şi ajung acasă simţindu-mă ultimul om, după atâtea înjurături şi schilodiri ratate la mustaţă”.

Şi Roxana merge pe bicicleta în oraş aproape zilnic inclusiv iarna când nu este zăpadă pe carosabil. „Alt impediment ar fi ploaia și nu pentru că resimt vreun disconfort, doar că traficul infernal și vizibilitatea scăzută mă obligă să circul foarte încet și deci nu mai văd avantajul mobilității, în acest caz. De asemenea, mai sunt zile în care sunt puțin împrăștiată sau obosită și atunci las bicicleta acasă preventiv, neștiind dacă aș putea fi atentă 100% în trafic”, mărturiseşte ea.

Separaţia fizică este însă o problema care încă se dezbate nu doar în rândul bicicliştilor ci şi al administraţiei locale. „Când a apărut pista de pe Buzești mi s-a părut cea mai proastă idee, separarea fizică, nu mă simțeam protejată dimpotrivă, mă trezeam adesea blocată de mașini staționate sau bicicliști care pedalau în alt ritm, iar conceptul de pistă cu sens unic făcea aproape imposibilă depășirea. Pe Calea Victoriei lucrurile stau mai bine, recunosc că acolo, cel puțin, mă simt mai în siguranță ca înainte, când treceau mașinile milimetric pe lângă mine, dar tot nu știu dacă aș vedea separarea pistelor ca o soluție general valabilă, prea puține străzi s-ar preta oricum la ceva similar. Eu personal nu mai am probleme în a circula pe șosea, chiar și în lipsa pistelor, separate sau nu, dar știu că mulți bicicliști ocazionali consideră că o infrastructură dedicată ar face diferența cât privește frecvența utilizării bicicletei.”

„În prezent, consider că mi-am depășit temerile de a circula pe carosabil, în paralel cu mașinile, trotuarul devenind doar o soluție extremă, pe porțiuni scurte, când efectiv nu am loc pe șosea. Nu am o regulă în a alege în mod prioritar străzile lăturalnice, mai ales că pe arterele principale semaforizate circulația e uneori atât de blocată încât chiar mă simt mai în siguranță ca pe primele”.

Zora foloseşte la rândul ei bicicleta în oraş pentru orice deplasare. „La început, de exemplu, îmi era greu să mă duc la joburi foto cu ghiozdanul în spate și o kilotonă de echipament în el, acum m-am obișnuit. Ajung mai repede și am mintea limpede, nu chitroșită de la stat în trafic. A mai fost dificil pentru prieteni să mă suporte. Majoritatea nu aveau bicle și, când ne întâlneam și apăream cu bicla, se enervau un pic. Unde o să o las, cum o să mergem pe jos, din-astea. Între timp sau si-au luat bicle sau au învățat să mă accepte”.

Prezenţa Zorei în oraş pe bicicletă este frecventă. „Zilnic fac un drum de cel puțin 9 km prin oraș cu bicla. Ajung și la cifre dubașe de 40-50km prin oraș și-mi dau cuvântul de onoare că nu sunt curier. Pur și simplu sunt multe drumuri de făcut”, mărturiseşte ea. „Traficul din București nu e musai periculos pentru un biciclist, e doar un pic special. Ca să legi o prietenie cu traficul bucureștean, trebuie să știi foarte bine regulile de circulație și trebuie să știi cum să pedalezi preventiv. În parc, mersul pe biclă mi se pare poate mai periculos decât prin trafic. Asta pentru că de fiecare dată când ies la alergat în parc mi se întâmplă să dau peste extremiști cu bicicletele, care croșetează prin mulțime. Merg mult prea repede și sperie pietonii”.

„În București nu e loc pe toate arterele pentru piste separate fizic, cu stâlpi și bordură ca pe Calea Victoriei, dar unde e loc sunt musai pentru că șoferii nu prea respectă ce nu trebuie să respecte. O soluție mai simplă pentru biciclistul în trafic ar fi șoferul educat: conducătorul ăla auto care îl respectă pe biciclist, îi dă prioritate, conducătorul ăla auto care se uită în oglindă înainte să facă la dreapta, care are răbdare să poată depăși un biciclist în siguranță. Și câte și mai câte”.

„Mă descurc în trafic de la normal la super aglomerat. Am ajuns să mă pot încadra pentru aproape orice manevră în trafic, pentru că am învățat să semnalizez și, în ultimul an, șoferii chiar au început să reacționeze fain la semnalizatul meu. Pe trotuar nu mi se întâmplă să merg decât poate o dată pe lună și pentru distanțe mici, 100-200m. Mai mult, mă dau jos. Nu mi se pare corect”.

Însă lucrurile se mişcă spre bine. Mai toată lumea a observat că mersul pe bicicletă prin oraşe este din ce în ce mai eficient şi mai sigur. „Faţă de acum vreo 4 ani, când am început să particip la traficul bucureştean, pot să spun că s-au schimbat lucrurile, începând de la numărul de biciclişti zăriţi pe străzi care era redus atunci, până la creativitatea de a se deplasa pe bicicletă (cu rochiţe elegante, cu bagaje mari, câte doi pe ploaie, etc.)”, spune Alexia. „În cercul meu, cei mai mulţi prieteni, merg zilnic cu bicla la muncă sau oriunde au nevoie să ajungă, chiar dacă nu le-a fost întotdeauna uşor şi au avut obstacole care pe unii i-ar face să renunţe. Majoritatea îmi spun că observă şi comportamentul şoferilor că se schimbă încet-încet, nu mai sunt şicanaţi atât de frecvent, li se face loc. Însă poate eu sunt ceva mai reticentă. Mi se pare că lucrurile se schimbă în bine, dar mai lent decât mi-aş dori.”

Pentru Cristina schimbările în bine sunt clare. „În fiecare an constat o creştere a numărului bicicliştilor în trafic”, spune ea deşii observă că străzile sunt în continuare aglomerate cu maşini. „Partea bună e că mulţi şoferi au început să se obişnuiască cu bicicliştii ca făcând parte din trafic, să fie mai politicoşi, să le acorde atenţia şi grija necesară. Poate şi pentru că unii şoferi sunt la rândul lor biciclişti sau au copii sau prieteni biciclişti. Am observat cum pistele de bicicletă fac oraşul mai people-friendly. De exemplu Calea Victoriei este acum mult mai vizitată tocmai pentru că pista de biciclete creează un spaţiu de siguranţă şi uşoară izolare fonică pentru pietoni.”

„Constat de asemenea o creştere a atenţiei pe care companiile şi administratorii de business parcuri o au pentru angajaţii biciclişti prin punerea la dispoziţie a parcărilor de biciclete şi a altor facilităţi necesare bicicliştilor. Faţă de acum 3-4 ani văd multe femei pe bicicletă, mulţi biciclişti eleganţi, mai mulţi biciclişti care-şi zâmbesc şi se salută în trafic, chiar dacă nu se cunosc”, încheie Cristina pe un ton optimist.

„Da, este ceva mai bine ca în anii trecuți. Și bicicliștii sunt mai mulți, și șoferii s-au mai obișnuit cu noi și cu faptul că împărțim aceleași străzi. Dacă vom ajunge să respectăm și unii și ceilalți regulile și pe noi între noi, chiar nu vom mai avea de ce să ne facem griji”, este de părere Diana Iașciurjinschi.

Pe Oana o bucură cel mai mult faptul că sunt din ce în ce mai multe femei pe bicicleta in trafic, parcuri şi la concursuri. „Ăsta e un semn bun”, spunea ea, „căci noi suntem un barometru al situaţiei bicicliştilor urbani, un semn de normalitate într-o capitală europeană şi cele mai bune avocate ale mersului pe bicicletă. Nu mai suntem nişte excentrice Miţe Bicicliste şi doar oameni ai Bucureştiului, care am ales alt mijloc de transport.”

„Este adevărat. Traficul s-a transformat enorm de-a lungul anilor, dar cred că mai mult s-au transformat oamenii”, ne spune Raluca Barbur. „Numărul de biciclişti în trafic, a crescut simţitor. Şoferii sunt mai receptivi şi mai atenţi, nu pot să spun neapărat că şi mai politicoşi. Toţi avem de lucrat, că să fie mai bine. Trebuie să ajungem să ne respectăm reciproc în trafic şi în acelaşi timp să respectam şi regulile impuse de alţii. O parte din cei care şofează au dezvoltat o dualitate, au devenit biciclişti între timp sau erau biciclişti în adâncul sufletului şi s-au activat la un moment dat. Chiar dacă nu sunt corect amplasate sau au fost făcute de „mântuială” sau nu sunt întreţinute, reparate şi toată lumea le critică pistele de biciclete cred că au fost un element de „trezire”, un milestone important care ne permite astăzi să spunem că «este mai bine decât acum 3-5 ani»”.

„Nu am o problemă cu genul şoferilor, sunt oameni de toate felurile” ne transmite şi Lulu. „Mai atentă sunt la oamenii care vorbesc la telefon (majoritatea) sau la cei care traversează ilegal, la şoferii de autobuz care mă depăşesc în apropierea unei staţii, pentru că ştiu că vor opri în faţa mea. Am un ghimpe şi cu taximetriştii, foarte mulţi fac manevre deosebit de periculoase. Alţi şoferi sunt drăguţi, chiar şi majoritatea camionagiilor. Altfel, dacă ar fi să compar cu acum 3 ani, observ mai mulţi biciclişti. Asta clar, ajută deşi nu toţi respectă regulile”.

„În ultimii ani traficul bucureștean a suferit modificări vizibile, de la numărul bicicliștilor, care a crescut exponențial, la atitudinea șoferilor. Șoferii au început să accepte probabil faptul că bicicliștii au devenit o realitate pe care nu o mai prea pot ignora, iar mulți dintre ei sunt la rândul lor bicicliști, chiar dacă doar de week-end. Evident s-a creat o empatie, remarc din partea lor o atitudine tot mai prudentă și chiar politicoasă, aș zice, nu o dată mi s-a întâmplat să aud încurajări când treceam pe lângă ei, ceea ce mă motivează și pe mine să respect regulile în trafic”, concluzionează Roxana. „Cred că până la infrastructura dorită, cel mai important e să lucrăm la mentalități și se pare că nimic nu funcționează mai bine ca prezența constantă şi regulamentară a bicicliștilor în trafic.”

Şi Zora Iuga este foarte optimistă şi mulţumită de schimbările pozitive pe care le vede zilnic în trafic. „În 4 ani de când merg pe biclă prin oraș, s-au schimbat super multe. Cele mai importante schimbări sunt legate de atitudinea șoferilor față de bicicliști: nu mai supărați pe noi, nu ne mai trimit pe trotuar, au mai multă grijă de noi în trafic, astăzi, pe o ploaie torențială, un autobuz a mers pe Ferdinand în spatele meu ca să nu mă stropească, niște mașini au încetinit în timp ce mă depășeau, tot ca să nu mă stropească”.

„O altă chestiune faină, care nu ține de trafic, este că acum am mai multe locuri unde îmi pot lega bicla. Mai multe magazine, bănci, spitale, instituțiile publice au rastel. Și vreau sau nu să admit, e super fain să nu trebuiască să îți cocoți bicla pe un gard ca să o poţi lega.

Mai e fain și că ne-am împrietenit între noi. În 2011, știam de existența unui singur alt biciclist, cu care mă vedeam în drumul spre facultă. Acum știu o sumedenie de oameni, uneori ne vedem prin oraș, ne salutăm din mers, e o senzație super faină, simți că faci parte dintr-un neam, dintr-o haită. De anul trecut, am început să văd din ce în ce mai multe fete pe șosea. Prind curaj din ce în ce mai multe. Îmi place!”