Febra curselor este mare la sfârşit de sezon, mai ales după un hiatus estival impus de toxoplasma pisicească, aşa că nu am ezitat să mă deplasez alături de colegii mei de echipă, Andrei şi Raluca dar şi de Cristian Smochină, unul dintre cei mai silitori „studenţi” de la Rams21 Power Gym, până la Moineşti, cale de 300 de kilometri, pentru ca să pedalez, desigur, v-aţi prins încă din titlu, tot pentru… Moineşti, dar şi pentru Zemeş, care am înţeles că este o comună, pe lângă care am şi trecut în cursă (fără să îmi dau seama) şi despre care un oficial a spus la festivitatea de premiere că îşi propune să devină un soi de surioară a oraşului. Acum, că am reuşit să scriu din nou o frază fluviu în deschidere, trebuie să spun de la bun început că a fost vorba despre un concurs senzaţional, care mi-a mai potolit din foamea de maratoane MTB, nu ezit să repet că anul acesta nu am participat la Geiger MTB, ceea ce a lăsat un gol greu de umplut în inima mea.
Iar în opinia mea, ingredientele unui concurs de succes sunt următoarele: traseul, atitudinea organizatorilor, a voluntarilor şi, acum o să spuneţi că umblu numai după bani, premiile în bani. Staţi liniştiţi, raportul între banii investiţi în ciclism şi banii câştigaţi la curse, l-ar înfuria pe orice economist, ba mai mult, l-ar face să se interneze urgent într-un ospiciu, dar din perspectiva mea, ca amator care oricum nu e în stare să ajungă la „caşcaval”, mie, îmi dă aşa, o notă de greutate în percepţia evenimentului sportiv, să premiezi categoriile de vârstă şi nu doar elitele cu un „6-5-4”, şi mă refer la milioane de lei vechi. Deh, tot graţie Petrom, sponsorul principal, care am înţeles că a avut pe traseul care trecea pe lângă o sumedenie de sonde cam 200 de voluntari în traseu şi cam 40 de Dacia Duster, deci un Duster la cinci oameni. De altfel, la start ni s-a indicat că dacă abandonăm cumva, trebuie doar să căutăm prima sondă, să-i luăm numărul şi… să-l comunicăm telefonic şi vine un Duster să ne ridice! Chiar tentant!
Din fericire nu a fost cazul şi am să încep cu concluziile: în primul rând, am putut să particip la cursă, am fost scutit de incidente de orice fel, ok, m-am rătăcit puţin, dar numai şi numai din vina mea, m-am bucurat de un parcurs pe cinste şi m-am clasat pe un loc decent, patru, în urma unui rider legendar pot spune. Ce să îţi doreşti mai mult? La întoarcerea din Moineşti, am trecut şi pe lângă cea mai veche sondă din România, eu le-am propus băieţilor şi Ralucăi să tragem pe dreapta, să traversăm şoseaua şi să ne tragem într-un selfie, dar vai, nu au vrut…
Aşadar, de ce mi-a plăcut mie atât de mult traseul: acesta nu a fost unul greu din punct de vedere tehnic, ci mai degrabă accesibil tuturor, dar riderii cu un nivel mai bun, au găsit cu siguranţă o grămadă de zone în care să se simtă provocaţi. Mi-a plăcut faptul că urcările erau pigmentate cu zone în care îţi puteai trage răsuflarea, ceea ce m-a salvat efectiv în clasamentul general, dar şi că, atunci când urcai, o făceai constant, numai bine pentru un diesel ca mine, trezindu-mă des pe foaia de … 38, pentru că pe cea „mică”, de 28, nu aveam spor şi „oboseam”. Majoritatea coborărilor s-au făcut pe forestiere cu multă piatră, iar ultima coborâre importantă a fost de-a dreptul pantagruelică, pentru că puteai vedea cum şerpuia drumul la kilometri depărtare, totul, totul, doar la vale, ceea ce m-a făcut să confund cockpit-ul lui RavenMax cu cel al unui avion de mici dimensiuni! Senzaţia de pilotaj a fost intensă şi a devenit din nou clar că aceasta este senzaţia pentru care vin la curse, până când o să îmi permit la bătrâneţe o maşină pe care să o prepar pentru viteză în coastă. Pentru că mi-am propus să fiu util publicului cu acest race reporturi şi chiar să redactez mai la toamnă un „meta-race report” sau chiar o „ars poetica” a race reporturilor trebuie să menţionez că acest gen de coborâri poate fi foarte păcătos, dar tratat cu respect, se rezolvă! Comenzile bicicletei trebuiesc tratate cu mare gentileţe şi abordată o trasă cât mai exterioară, dar când zic să cauţi exteriorul, vreau să spun să mergi până la firul ierbii, pentru că există posibilitatea ca acolo suprafaţa să fie puţin înclinată şi de acolo să „loveşti apexul”… Pentru că evit cât de mult pot să înclin bicicleta pe astfel de suprafeţe – mi-am luat-o acum câţiva ani la Surmont MTB Challenge o gură de pietriş, mă bucur când drumul este înclinat în direcţia virajului şi pot să o aşez perpendicular pe suprafaţa de rulare, apăsând puternic în pedala exterioară. Ca soluţie de salvare, pe ultimele viraje din off-road înainte de sosire, foarte alunecoase, am scos piciorul de la interior din pedală, (à la motoGP) astfel reuşind să şi înclin bicicleta şi lărgind foarte mult trasa, dar lărgind-o spre siguranţă…
Chiar dacă s-a mers mult pe forestiere, unele mai grele, altele mai uşoare, merită menţionată coborârea destul de tehnică de la început şi spre marea surprindere un single-trail într-o zonă destul de frământată, care, chiar înainte de a se încheia, devenea un adevărat „flow-trail”! Aici, singurul sfat pe care pot să îl dau este pompaţi, pompaţi şi iar pompaţi, lucraţi cât mai mult cu corpul şi parcursul poate deveni extrem de distractiv. Imediat după acest scurt „flow-trail”, care era totuşi târziu în traseu, am fost depăşit de Constantin Dumitrana reactivat care pleca spre locul trei la 18-29. Preocuparea mea principală era să-i ţin pe doi rideri de la HPM în spate, sperând la podium şi am experimentat un joc mental destul de complex, ale cărui extreme erau „aoleu, nu mai pot, am să fiu depăşit” versus „simte-te bine şi dă-i blană că e prea mişto”. Dacă vreţi să citiţi o carte întreagă pe tema asta, care mie mi-a deschis mult ochi, vă recomand cu căldură cartea lui Matt Fitzgerald, „Iron War, Dave Scott, Mark Allen & The Greatest Race Ever Run”, o carte care m-a ajutat să îmi ţin „discursul intern” într-un registru pozitiv şi să îmi dau seama când începeam să îmi pierd concentrarea. Intrat însă în această „zonă”, în care nu am mai fost niciodată în timpul unui maraton, să simt că inima, plămânii şi picioarele pot, dar efectiv mental sunt obosit, cam în ora trei de concurs, m-am rătăcit stupid, fiind atât de concentrat pe pietrele de pe un forestier, încât într-o intersecţie mi-a „scăpat” un viraj pe o coborâre, am ajuns într-o altă intersecţie, nemarcată şi lucrurile au devenit clare. „Gata, cu asta, s-a zis cu şansele la podium”, mi-am zis, „trage mai departe”, a venit însă răspunsul în timp ce mă apropiam de pragul anaerob urcând înapoi în traseu.
Cu ceva timp înainte, tocmai când eram extrem de mulţumit de felul în care trăgeam, singur cuc printre dealuri împădurite – iar asta e o zonă foarte riscantă la un maraton, pentru că există riscul să o laşi mai moale, am fost depăşit de un rider de la Kross. Viteza pe care o avea pe urcare m-a impresionat şi am putut doar să sper că era la altă categorie de vârstă, îmi era şi jenă să îl întreb. Am aflat mai târziu de la Andrei, că era chiar Ilyes Ferenc, să ne gândim că acest rider de la 30-39 a terminat anul trecut Trofeul Muscelului la doar un minut de Daniel Crista! Am rămas impresionat de atitudinea lui Ferenc, care m-a încurajat să mă ţin după el, dar pentru mine era clar că nu pot susţine ritmul. De aceea, mi-a părut rău când am găsit riderul Kross rezolvând o pană, de menţionat că Andrei mi-a spus că a făcut două sau chiar trei pene și că pe mine doar două m-ar scoate din timpul limită, la cât ar dura să le fac…
De aceea, am considerat rătăcirea mea drept echitabilă şi am încercat să storc cât mai multă viteză pe coborâri, rămânând însă într-un registru gestionabil. Aici, merită să menţionez cauciucul Continetal XKing Race Sport, aproape nou, din garajul Freerider, care a devenit subit preferatul meu, în momentul în care am văzut cum curba era la dreapta, iar el ţinea piept macadamului, răspunzând manevrelor mele, care îl întorceau spre stânga… Mai venea o singură urcare, HPM-ul şi Kross-ul nu se vedeau, iar aici am dat de un punct de control cu nişte oameni dintr-o bucată, cred că erau chiar cei care operează sondele de pe dealuri, care m-au întrebat… „de unde sunt”… Eram atât de „fiert” încât eram convins că răspunsul contează cumva în economia cursei, cine sunt, de unde vin şi încotro mă îndrept, în clasamentul general, cine mai ştie şi nu înţelegeam dacă se referă la echipă, categorie, oraş…
- De unde sunt?
- Da, da, de unde esti!
- Târgu Mureş, am strigat ca la armată, sperând că răspunsul meu să fie unul bun.
Am aflat mai târziu că toată lumea care trecuse prin acel punct de control a avut de răspuns la aceeaşi întrebare. La capătul urcării, Ferenc Ilyes m-a prins din urmă şi m-a invitat să îl urmez, ceea ce am reuşit să fac, cumva m-am „relansat”. A urmat un ultim forestier şi ceva parcurs valonat unde am simţit că am o mică şansă să pun nişte metri efemeri, dar nu am vrut să risc vreun acrosaj. Apoi i-a sărit lanţul pe o coborâre şi ştiam că şi chiar dacă aş „specula”, tot aş fi prins. Pentru că au ajuns să mă fascineze diferenţele de greutate, de forţă, de statură, la un scurt deal, am reuşit să ţin roata spate în spatele lui Ferenc, dar asta m-a costat pe plat, unde riderul Kross s-a tot dus… Din punct de vedere strategic, acum îmi dau seama că ar fi trebuit să fac invers, dar aşa se întâmplă când eşti curios şi vrei să … culegi date…
M-am întâlnit în schimb cu colegul Andrei Bănescu şi împreună am purces, ca doi soldaţi, să atacăm finişul. Mai aveam de făcut urcarea „la cazemată”, un 20% de 4-5 minute, pe un teren lin, pe fundalul vocii radiofonice a lui Memo Sebastian Vrânceanu, care venea din vale, din neant, iar asta ne asigura că finişul e aproape. Voi încheia acum un nou race report ce suferă de gigantism, dar mi se trage probabil de la faptul că pedalez cam în forţă şi îmi planific o foaie ovală de 36 de dinţi… Tot din dinţi am strâns un pic, când am auzit fraza (deja tipică), „termină şi Marc Sandu”, de astă dată pe locul patru, dar merită menţionat şi ce mi-a povestit Bănescu despre ce a păţit Ferenc Ilyes acum un an la Moineşti: a intrat din greşeala pe trasul de 35 km, l-a terminat, apoi a intrat pe cel de 70 de kilometri, pe care l-a terminat pe locul cinci! Ce mai poţi spune decât, felicitări!
Material redcatat de Marc Sandu.
