N-am participat în weekend la niciun concurs, ca urmare cei care vă plictisiți nu veți citi un race report. Urmează un weekend report. Nu știu ce mai e și aia, dar urmează să aflăm împreună. De la mijlocul săptămânii trecute am fost prezenți la Cheile Grădiștei, undeva în mijlocul țării într-o zonă foarte atractivă din privința peisajelor, a potecilor și diferitelor trasee care pot fi parcurse pe mountain bike sau pe jos. Pe deasupra n-am mers la Grădiștei doar de dragul locului ci pentru că cei de la Bikefun, importatorul Merida în Ungaria și România, au ținut întâlnirea anuală pentru dealerii care comercializează produsele importate de ei. Printre produsele astea se află și brandul Merida, o marcă pe care unii o adoră iar alții nu așa de mult, un brand de renume pe scena mtb-ului de anduranță și care acum aparent vrea să atragă mai mulți rideri din latura gravitațională a sportului pe două roți – de diferite dimensiuni și pinioane tot mai mari. Dar pentru că orice aș scrie despre bicicletele Merida nu aș putea să am nici măcar o prezumție de obiectivitate, n-am să vorbesc aici chiar deloc despre ele. Cu un lingou de aur de 30 de kg în torpedo nu ai cum să ai cuvinte de rău.
Să ne vedem de treburile noastre totuși că alea le știu mai bine. Am ajuns la Grădiștei miercuri noaptea, poate chiar joi dimineața după un drum prea lung pentru o distanță așa scurtă, cu o mică escală la Cluj pentru a-l lua pe Elisei în horă. Ajuns la Grădiștei ne-am culcat pentru a ne trezi a doua zi dimineața pe o vreme perfectă pentru orice fel de activitate în natură, chiar dacă majoritatea celor prezenți preferau probabil mersul pe bicicletă. Pentru că mai tot timpul eram ultimul la toate, mi-am luat bicicleta personală și am plecat cu Mr. Hashtag într-o tură, cică spre Șaua Strunga. Cum unul e băutor de Cola iar celălalt profund neatent, am pedalat pe o variantă greșită care ne-a scos într-un pushbike draguțel pe un marcaj turistic destul de bine semnalizat. Cu biclele în spate și cu Tymy mai tot timpul la telefon ajungem undeva la jumătatea primei porțiuni din faimoasa coborâre a ultimei etape de la 4 munți. Câteva poze și într-un ritm moderat coborâm poteca interminabilă, pentru a urca ulterior înapoi la complexul situat undeva la 1270m altitudine.
Seara se lasă cu mâncare, torturi și niște povești destul de intersante cu cei doi designeri de la Merida, invitații celor de la Bikefun, care m-au mai lămurit privind niște aspecte legate de designul cadrelor full suspension. Mă culc la o oră decentă neștiind că ritmurile piesei lui Dr. Alban care se auzeau discret prin geamul închis de la balcon aveau să se transforme mai târziu în altceva.
Mă trezesc pe la ora 3 a.m neștiind sigur dacă Putin s-a decis să parcheze submarinul pe casa scării sau dacă eram în cădere liberă de la etajul 4. Pe hol o gălăgie infernală nu-i dă nici măcar o șansă somnului. Mă simt ca în Jurassic Park, de parcă T-Rex a băut un butoi de Tanita și acum o arde în scheme pe casa scării cu prietenii lui din Cretacic. Doar că T-Rex e doar o specie de corporatist puternic răspândită iar prietenii lui a căror vocabular se reducea la un singur cuvânt în noaptea aia sunt probabil colegii de serviciu, osteniți și ei de viața perfectă la care au aspirat din fragedă pruncie și care acum le umple existența cu fericire. Îmi amintesc cu drag vorbele lui Dragoș de la masă cu privire la aspectele pozitive ale României și-mi doresc destul de tare să fie la fel de treaz ca mine la ora aia, deranjat de alți T-Recși alcoolizați. Blocul se clatină pentru următoarele 2 ore. Dinozaurii scapă de sub control, trântesc uși și se înțeleg strigând cuvântul cu pricina în diferite feluri. Într-un final adorm, atât eu cât și bestiile obosite.
A doua zi avem parte de vreme la fel frumoasă și după o scurtă discuție cu Dragoș care nu reușise să doarmă din cauza petrecerii dinozaurice, am dat o tură cu Iulia dimineața pentru ca la amiază să particip la o scurtă prezentare a echipei și a modelelor Merida din sezonul 2017. După-masa ajung într-un final în Șaua Strunga cu Kelemen, Elisei și Valentin. O tură faină chiar dacă oboseală acumulată în timpul săptămânii se simțea deja. Aviz celor cu un singur buton on/off, am scris asta ca să mă scot pentru timpii nașpa pe strava, normal! 
Pe coborâre Kelemen încearcă ninety six-ul în timp ce Elisei face pe cameramanul. Filmez și eu puțin după care mă pun pe bike și merg la vale. Coborârea e foarte faină și te ține în priză constant, ba chiar te îndeamnă să mergi din ce în ce mai tare. Pe coborâre mă întâlnesc cu Dragoș și cu Csaba de la Merida, iar ultima urcare o fac împreună cu Kelemen care se arată încântat de performanțele bicicletei cu mențiunea că trebuie să mergi tare în jos, altfel e mai nașpa.
Sâmbătă a urmat o tură „scurtă” de trei ore jumate în timpul căreia am trecut prin Peștera, Șirnea, Ciocanul, Dâmbovicioara și am urcat pe Valea Cheii înapoi la Complex. O tură faină, cu vreme bună într-o companie plăcută cu o parte din colegii de la NoMad și cu cei doi băieți de la Merida cărora probabil nu le-a prea plăcut tura având în vedere că pedalau pe biciclete de all mountain și enduro. Noroc cu ghidul care testa ebike-ul și durata de viață a bateriei.
Și pentru că lucrurile faine se întâmplă la urmă, duminica am făcut o mică tură cu Iulia după care am pornit entuziasmați și relaxați de la Chei pentru a-l lua pe Elisei, care mai devreme plecase împreună cu racerii dornici de competiție la Brașov. Între Cheile Grădiștei și Brașov sunt cam 40 de km, o distanță pe care o parcurgi la vale cu bicicleta într-o oră și un sfert, cât de lejer se poate. Doar că noi cu mașina am făcut două ore jumate. Ce să vezi? Dublu.
Partea interesantă. Plecarea. Ajuns pe drumul național lucrurile se mișcau foarte încet sau chiar deloc. Când din stânga, când din dreapta câte un cetățean de onoare forța fără simț intrarea în coloană de pe străzile lăturalnice. Trebuia să stai cu piciorul pe ambreiaj mai tot timpul că altfel rămânea o breșă mică la pornirea cozii, breșă în care se insera cu siguranță un jupân. Circulația se blochează de tot undeva în centru Branului. O reclamă mare peste drum ne pune în cunoștință de cauză. Avea loc Răvășitul Oilor. Motiv destul ca maherii cu mașini premium și haine de fițe să parcheze pe marginea benzii și să cumpere mici cu muștar. Toată lumea avea o tarabă și pe fiecare găseai orice, de la Kurtos Kalacs la carpete cu răpiri din serai. Oaia era doar un pretext în spatele căruia românul autentic să poată să dea frâu liber caracterului inhibat de puținele reguli ale civilizației la care se mai supune din când în când. Un polițist îi face morală unui tip care schimba un scutec copilului cu portbagajul deschis pe marginea drumului. Pietonii treceau din toate direcțiile, iar privirile lor erau pretutindeni, mai puțin la șoferii iritați care voiau doar să traverseze Branul. Ce-o fi gândind un străin ajuns aici cu așteptările ridicate la nivelul faimoaselor povești cu dracula, castelul și alte cele propagate de fanaticii patrioți? Nu vreau să știu. Nu vreau să știu nici unde a parcat și nici numărul de prieteni cărora le-a recomandat destinația. Transpirat și încă prea puțin nervos ies din Bran într-un final după o oră de uzat ambreiajul. Nu conduc bine 10 minute că mă văd nevoit să opresc din nou. Urma partea a doua.
Paradisul poșetelor. Stau la volan și ascult o piesă de la Patti Smith intitulată “Because the night”. Pe câmpul din stânga drumului mașinile parcate una peste alta anunță un eveniment major. În mijlocul drumul un polițist făcea semne în toate direcțiile, copleșit de importanța funcției și de numărul mare de șoferi empatici și civilizați. În dreapta un aerodrom apărut ad-hoc găzduia ceva “dubioșenie de aparate zburătoare” pentru care “paradisienii” stăteau la coadă. Decolarea când pe două roți, când pe diagonală, când aproape în răsturnare îmi testează imaginația. Înaintăm puțin. Mașinile intrau și ieșeau din toate direcțiile, fiecare văzându-și de propriul interes în mijlocul mulțimii. Pe un camion parcat perpendicular scria mare: Paradisul Poșetelor.
Nu vreau să știu ce avea loc acolo, pot doar să-mi imaginez și mi-e de ajuns. În depărtare crestele montane și cerul albstru conferă un fundal plăcut și contrastează puternic cu planul principal și al lui actori. Am fost în multe locuri în România dar parcă de puține ori am văzut un contrast așa de puternic între două lumi. Cea a naturii spectaculoase, a potențialului pentru turism civilizat și lumea reală, palpabilă și observabilă a turismului cotidian. Turismul care atrage concetățeni din toate colțurile țării într-un carnaval înfricoșător guvernat de instincte primare mascate cu geci de piele, ochelari DG și jante metalizate. Opulență, sărăcie, egoism, lipsă de organizare, de logică, kitsch și playboy toate într-una. Mai înaintăm puțin. Polițistul din mijlocul drumului îmi face semn să opresc. Din stânga ies două căruțe pline cu cetățeni europeni integrabili. Se încadrează pe banda noastră, cu roțile de pe partea dreaptă rulând pe marginea drumului și cu cele de pe partea stângă pe asfalt, înaintând sacadat în fața coloanei. Caii alergau în zig-zag iar ocupanții celui mai longeviv vehicul din țară se scuturau la fiecare denivelare din drum și dezechilibrare a calului. În spate se vedea capul lui Mickey Mouse sugrumat de un braț bronzat și puternic. Depășesc cu grijă în timp ce Iulia face câteva poze pentru a imortaliza banalitatea.
Ne oprim din nou. Din 5 în 5 minute câte unul dintre participanți ia problema în propriile mâini și depășește coloană. Câte o ambulanță încearcă să-și facă loc prin coloana interminabilă de mașini. Dintr-o neatenție ajung pe marginea drumului și îmi ia prea mult timp până când un fraier mă lasă să intru înapoi în coadă. Mă-nervez. Era și cazul.
Ajuns la Brașov mă întâlnesc cu Tymy și Eli într-un final. Îl iau pe Eli care părea puțin palid, dar nu de la oboseală. Tymy intrase în rolul lui Lae Cascadorul, iar glicemia lui Eli avusese de suferit. Între timp mațele puneau de o revoltă. Nu mâncasem nimic de dimineața și era ora 17 deja, asta după o tură de două ore. Profi până la capăt. La vederea unei stații Mol Iulia mă îndeamnă să opresc.
Partea a treia. Mol-ul. Trebuia să alimentez ca să pot parcurge cei 420 de km până la Baia Mare. Alimentez și îmi trece prin cap aberanta idee de a muta mașina în parcare având în vedere că urma să consumăm ceva mâncare și implicit să stăm ceva mai mult pe acolo. Pornesc și parchez în parcarea din fața benzinăriei. Prin geamul închis aud un “ce faci bă’? urmat de un “băăă”. Mă uit în oglindă să nu fi călcat vreo oaie răvășită. Îl văd doar pe angajatul de la Mol care alimenta o altă mașină uitându-se insistent la mine. Cobor destul de calm din mașină și-l întreb dacă a lucrat la stână. Îmi explică că n-am ce să mut mașina de acolo până nu achit. Îi explic frumos că vreau să stau cel puțin juma’ de oră aici și că nu are rost să intru să plătesc, să ies afară să o mut și să intru din nou pentru a sta la aceeași coadă ca să cumpăr câteva E-uri de mâncare. Astea-s regulilel dom’le, răspunde colosul puțin înmuiat. Mă enervez, strig la el și încerc să-l fac să înțeleagă că e retardat și nu ar trebui să urmeze reguli care nu-s logice. Nu înțelege. Ajung în benzinărie, mă holbez 10 minute la vitrina cu două sandvisuri, ambele la fel de nocive. Între timp lumea alimenta și făcea coada, cum se zice popular. Suntem anunțați să stăm la coadă dacă mai vrem ceva și nu acolo, în fața vitrinei. Perfect. Ajung înapoi la coadă, unde o doamna încearcă să compenseze retardul angajatului de la pompă cu amabilitatea. “Să vă tai mărul în două?” Întreabă ea cu un zâmbet forțat dar amabil. Mă enervez și mai tare. Cu mâncarea în gură și cu privirea în depărtate mă abordează Burtacopul de la pompă: “de unde să iau eu o bicicletă din asta, așa second hand?” Îi zic să mă lase în pace că mânânc.
5 minute mai târziu mă pune dracu să merg la baie, cu toate că termenul budă s-a format cu un scop. Ușa era scoasă din balamale. De pe hol observ doi concetățeni ușurându-se relaxați. Intru și deschid a doua ușă de la wc. Înăuntru un copil. Mă întorc să ies. Copilul fuge pe lângă mine și-mi dă de înțeles că pot intra. Mă frec de cei doi indivizi în spațiul strâmt până la destinație. Deasupra capacului era o poză care-mi dă de înțeles că mă enervasem în zadar.
Mă întorc la mașină și într-un timp scurt ajung pe autostradă unde mă relaxez într-un final până acasă. Bineînțeles că NU!
