Sper că nu greşesc atunci când spun că această Cursă a Campionilor este apogeul Road Grand Tour 2015 şi nu necinstesc celelalte etape. Să ne gândim însă la numărul de concurenţi înscrişi ce bătea spre trei sute, la prezenţa lotului naţional al României, proaspăt întors din Turul Ţinutului Secuiesc şi la mediatizarea de care s-a bucurat cursa şi implicit ciclismul! Să ai afişul competiţiei în Gazeta Sporturilor, ca din întâmplare, lângă un articol ce titrează „E nevoie de talent şi de sânge în instalaţie”, este fără îndoială o lucrătură măiastră de PR…
Şi a propos de lucrături măiastre, Alex Ciocan ne-a mai servit una frumoasă, în timpul încălzirii, şi anume parcurgerea în sens invers acelor de ceasornic a circuitului din jurul Casei Poporului, poate într-un gest simbolic în care dădeam timpul înapoi, pentru a regăsi Bucureştiul pierdut şi al său cartier Uranus – Izvor… Astfel, nu doar că ne-am aliniat cu traficul, dar am avut şansa de a accelera odată cu vehiculele pe patru roţi care urcau pe strada Izvor. Şi cum mai ţiuiau turbinele de la TDI-uri, aşa mai strângeau din dinţi şi flăcăii noştri ciclişti, încercând să ţină piept şarjelor ce veneau din fruntea plutonului! De menţionat că două viraje importante, Izvor şi Calea 13 Septembrie erau udate – dar nu vă imaginaţi că stătea aici Alex Ciocan cu un furtun ci era vorba despre sistemul de irigaţie al spaţiului verde din jurul Casei Poporului care îşi făcea treaba puţin şi pe asfalt… Din fericire, apa era mai mult de efect, se usca imediat şi nu a pus probleme reale de aderenţă, mai degrabă i-a răcorit pe ciclişti în timp ce coborau pe 13 septembrie.
Dacă anul trecut, categoriile de vârstă 19 – 29 şi 30-39 au alergat separat, acum toată lumea a plecat „la grămadă”, amatori şi Elite, aşa că vă daţi seama ce a putut să urmeze. Pentru că „noblesse oblige”, puţin mi-a fost dat să-l văd pe Eduard Grosu în pluton, mai ajungându-ne pe la urechi, în timp ce completam tur după tur, ba că e la un minut în faţă, ba că e şi Andrei Nechita cu el, ba că în faţă sunt şi Andrei Barbu şi Valentin Pleşea. În ce mă priveşte, începutul cursei a fost unul timid, fiind plasat undeva în „burta” plutonului. Din fericire, pe măsură ce timpul trecea, am observat că rămân în primul grup şi am încercat să stau cu ochii pe doi dintre riderii care îmi sunt model într-ale ciclismului, Filip Grigorescu şi Ştefan Morcov – „Basso”, propunându-mi ca măcar de această dată să ţin cât mai mult aproape de dânşii. Ca şi până acum, virajele mi-au venit în ajutor, întrucât reuşeam să ies din ele cu mai mult „cuplu” decât alţi concurenţi care trăgeau mai tare pe linia dreaptă, dar de care reuşeam astfel să rămân lipit. Ştiam că la modul ideal, e bine să încerci să controlezi cursa, rulând constant între primii zece rideri, uşor de spus, greu de făcut, pentru că dacă ar fi să aplic aici metafora unui tren, primele vagoane erau de clasă… business şi viaţa nu era deloc uşoară acolo. Am mai făcut asta şi la alte curse, dacă mă simt bine, pur şi simplu nu îmi vine să las pedala şi să mă bag la cutie, accelerez, trec în faţă şi cu inocenţă trezesc „câinii războiului”. În cazul de faţă, m-am trezit în compania lui Daniel Crista şi Marius Petrache, amândoi după câte o cursă, dar care tocmai atacau, şi, pentru a nu mă face de râs prea tare, a trebuit să trag sau mă rog să am impresia că trag. M-am simţit mic şi fragil, ca o bărcuţă în ocean şi după o jumătate de tur mă pregăteam psihologic să mă rup de primul grup… Mă întreb cum e să mergi în ritmul ăsta aproape tur după tur, aşa cum fac Elitele! Totuşi, cumva am reuşit să rămân în primul grup până în ultimul tur, rupt de sete – aş fi dat orice pentru o înghiţitură de apă rece, iar pe Calea 13 Septembrie am fost martor inert la atacul lui Crista, urmat de Petrache, dar pe coborâre încă îi mai vedeam pe Filip şi pe Basso. De menţionat că la ultima intrare pe strada Izvor am auzit în spate o căzătură, era cel puţin un rider de la Timişoara Cycling Team, Mihai Andrei, unul dintre candidaţii la victorie în categorie, care nu a ezitat să se ridice şi să încheie cursa pe locul cinci! În ultimul tur la o astfel de cursă, lucrurile par puţin confuze, eşti obosit, dar încerci să te resuscitezi pentru sprintul final, iar în cazul meu, era ca şi cum m-aş fi uitat la un film alb-negru. L-am privit puţin absent pe Adrian Moroiu, câştigătorul locului întâi, cum se îndepărtează suav, încă de pe coborâre – cred că aveam în subconştient o frică să nu forţez virajul şi să cad şi am tras tare spre finiş, cu ochii după Basso şi Filip şi trăgând cu ochiul după Rusu Mihail (câştigătorul de la 20-29). Reuşeam să fiu cu o sutime de secundă (!) mai rapid decât Andrea Mengoni, locul trei, la 30 – 39!
Road Grand Tour contină în acest weekend cu o altă cursă de poveste, Eroica, 80 de kilometri ce duc din Brezoi până la Voineasa, la lacul Vidra, ajungându-se sus pe munte, cu niscaiva porţiuni de macadam la Obârşia Lotrului! Aviz amatorilor!
Material editat de Marc Sandu.
