Text de Wouter Cleppe, traducere de Traian Goga
Timpul zboară atunci când te distrezi și deja s-a făcut aproape un an de la precedenta aventură de la Cupa Vlădeasa, când am avut parte de o poveste noroioasă și cu gheață. Probabil acest a fost și motivul pentru care organizatorii au mutat-o cu o lună mai devreme, așa că, dornic de o experiență nouă, m-am îndreptat spre Munții Apuseni.
Deja la ora 7 dimineața soarele era sus pe cer și se anunța o zi excelentă. Recunosc, aveam nevoie de o astfel de vreme după ce mai aveam puțin și îmi cumpăram o barcă la cât a plouat în Budapesta în ultimele 10 zile. După un mic dejun sumar, mă îndrept spre zona de start, aflată la 15km de locul unde eram cazat. Mai schimb câteva vorbe cu cunoscuții de pe acolo și până să mă dezmeticesc complet, se anunță că mai sunt 5 minute până la start. După cum îmi aminteam de anul trecut, se pleacă în urcare, urcare ce nu este tocmai ușoară pentru că rampa se întețește cu fiecare kilometru. Așa că s-a zis și cu planul meu de a porni într-un ritm moderat.
Din start mă plasez în față și tot din start descopăr că nu mă simt prea bine. Dar deja nu mă simt prea bine de vre-o lună încoace, prin urmare ignor semnalele biologice și calc pedala. Câțiva concurenți se țin de mine, dar nu e cazul de panică pentru că restul traseului este suficient de dificil pentru a face mai târziu departajarea. Totuși, până ajung în vârful cățărării, mă trezesc că sunt singur, deci se anunța o cursă solitară, iar ca bonus voi putea să savurez în tihnă peisajele. Nu apuc să mă las purtat de frumusețile naturii din Apuseni căci niște câini ciobănești îmi vin în întâmpinare și după ce scap de ei mai trebuie să îmi croiesc drum printre niște garduri care numai ele știu cum au ajuns pe potecă. Dar în curând las în urmă și aceste neajunsuri și, acompaniat de soarele superb și traseul uscat, mă pot bucura de mijlocul naturii. Într-un final, ajung la capătul lacului, de unde începe o urcare cu 1.000 de metri diferență de nivel. La punctul de alimentare/control nu era nimeni, ceea ce nu m-a oprit de la a-mi lua niște apă și batoane și a semna foaia de parcurs. Când dau să pornesc, vin și organizatorii, cărora le fac un semn scurt că sunt în regulă și îmi văd mai departe de drum.
Începe urcarea. E atât de grea că nici în lipsa presiunii pe care o aduc adversarii nu îmi este ușor. Încă mă aflu pe drumul forestier, dar după ce îl voi părăsi începe cu adevăratul „dansul”. Mă dau jos de pe bicicletă pentru a traversa un pârâu, însă reușesc să sar înapoi în șa într-un mod în care o dereglează complet. Nu strânsesem șurubul acesteia când mi-am efectuat reglajele ieri și acum plătesc prețul. Să stau să o așez la loc m-ar fi costat prea mult timp, așa că merg cu șaua în respectiva poziție, chiar dacă în scurt timp acest lucru își spune cuvântul asupra spatelui meu. De fapt, până la finalul urcării m-am dat jos de trei ori ca să împing bicicleta căci pur și simplu nu mai puteam.
În fine, ajung și în vârf, unde salvamontiștii mă primesc cu ceva de mâncat și de băut. De aici e doar coborâre până la final, dar e una tehnică unde mai mult ai de pierdut decât de câștigat dacă nu abordezi cum trebuie. Prin urmare, mă avânt cu responsabilitate pe versant în jos și, chiar dacă nu e prea distractiv să mergi încet, măcar ajung întreg. Intru în niște cătune și trec pe lângă niște turme de animale, unde sunt iar luat în primire de ciobănești, dar, na, mi-a trebuit peisaj pitoresc, nu? Cobor ce mai cobor și când mai aveam puțin până la final, începe confuzia marcajelor de traseu, unele dintre ele indicând (foarte) greșit direcția. Noroc cu memoria care mă ajută recunoscând traseul de anul trecut și astfel trec linia de sosire după 3 ore și jumătate de efort. Deci, încă o zi memorabilă în România și sper ca așa să fie de fiecare dată când voi veni aici!
