Prea frumos ca să fie adevărat. De fiecare dată când ajung la o etapă de Cupă Mondială, parcă rămân trăznit. Organizarea, publicul și concurenții par a fi veniți din alt univers. Iar asta se întâmplă deoarece majoritatea competițiilor la care asist sunt la noi în țară, o șară unde sportul încă nu primește atenția cuvenită. Toți ceilalți sunt cât se poate de obișnuiți cu atmosfera și își intră repede în rol.
Prima cursă de Cupă Mondială de XCO la care am asistat anul acesta a fost la Albstadt, în Germania, și-mi doresc mult ca următoarea să fie cea din Italia. În prima parte a zilei, cei de la categoria U23 (sub 23 de ani) s-au întrecut pe traseu, timp în care am mișunat pe la corturile marilor echipe. Puteai să-i vezi în carne și oase pe toți favoriții, care fie se încălzeau, fie schimbau vorbe cu fanii, fie semnau autografe. În plus, la aceleași corturi, producătorii au adus ultimele noutăți, în principal fiind vorba despre biciclete de Cross Country de top, niciuna cu un preț mai mic de 6.000 de euro. Aici este vorba de treburi serioase, iar potențialii clienți trebuie impresionați cât se poate de serios. Ceea ce se și întâmpla.
Am migrat apoi către zona de concurs pentru a asista la cursa fetelor. Cu greu am urcat pe traseul foarte abrupt, mai ales că mai existau urme de noroi, care făceau imposibilă urcarea pe anumite porțiuni. Începusem deja să observ zonele tehnice, care arătau delicios. Cu o zi înainte, am avut ocazia să dăm o tură scurtă pe acest traseu, însă nu completă căci organizatorii ne-au ochit și ne-au invitat frumos să-l părăsim. Senzația a fost totuși una neprețuită, iar traseul, dificil. Mie în speță mi-a plăcut în mod deosebit, însă pentru simplul fapt că sunt iubitor de enduro și downhill, cam asta era direcția de construcție a locului de joacă. Fără aceste abilități, pur și simplu nu aveai ce să cauți acolo. Urcările au fost de asemenea abrupte și crede-mă că tot ce vezi la televizor, pare de două ori mai simplu decât în realitate. Cum cursa ați putut s-o vedeți fiecare dintre voi pe Red Bull TV o să vorbesc în continuare despre cum a fost pe traseu, abordând astfel latura emoțională a cursei.
Găsim unul dintre cele mai dificile pasaje de pe traseu, o scară cu un drop și ne punem exact lângă. Lumea începea să se strângă în număr din ce în ce mai mare, iar spre norocul nostru am reușit să ne așeazăm într-o poziție cât de cât confortabilă. De jos, din vale, începe să se audă publicul, aclamând concurentele. Aproape că-mi rodeam unghiile de nerăbdare, în așteptarea lor. Apare deschizătorul de traseu, motocicleta. Una de enduro dar electrică, pe care nu prea o auzeai. Apoi, ca din pușcă, apare Jolanda Neff, deja cu un avantaj considerabil. Chiar mă întrebam, oare când reușise să se distanțeze atât de mult. Doamne, ce viteză! A trecut prin secțiunea cu drop-ul ca prin unt, iar după aterizare a luat virajele peste rădăcini într-o secundă. La 20 de secunde reușesc să o zăresc și pe Gunn-Rita Dahle Flesja, luptând încă de la începutul cursei pentru locul 2. Apoi, urmează plutonul de fete. Zgomotul bicicletelor, al frânelor, al suspensiilor, al schimbătoarelor, au reușit să-mi facă pielea de găină încă din start. Am exclamat fără să mai trec prin filtrul minții: mamăăăăă, cât de tareeee!
Era clar că dacă va merge constant, Jolanda avea să câștige cursa. Și nu m-am înșelat când am bănuit acest lucru, căci așa s-a și întâmplat. Este extrem de rapidă, de determinată și de competitivă și ar fi făcut o figură bună chiar și în clasamentul masculin. Văzând-o pe Jolanda în acțiune, începeam să-mi pun deja multe semne de întrebare: va fi oare marea câștigătoare a acestui sezon? Dacă la 22 de ani reușește asemenea performanțe, oare ce va urma mai târziu? Mă simt mai lent ca niciodată, oare de ce?
După ce Jolanda a trecut jubilând linia de sosire, am mai avut de așteptat un pic până la starul lui Absalon & Co. În cazul probei la masculin, nu am rămas impresionat doar de calitățile de downhill-eri ale acestor sportivi ci și de viteza cu care urcau traseul. În nici două ture, Absalon și Schurter erau în față, urmați de Vogel și de Kulhavy. Tot în aceleași două ture, deja îl prindeau din urmă pe un băiat din Mexic, care se chinuia destul de tare pe traseu. Din tura a treia, tot mai mulți erau prinși din urmă, deci obligați să abandoneze cursa. Nino Schurter și-a jucat cartea inteligent, însă a sfeclit-o cum nu se putea mai rău, la final. Stăteam pe ultima poțiune, așteptându-l cu urale și aplauze, însă deodată observ un mare nor de praf: a căzut, îmi spun. Ceea ce părea de-a dreptul ireal, a devenit real foarte repede când Absalon a făcut ochii mari, nevenindu-i să creadă ce șansă i se așterne pe tavă, depășindu-l imediat pe Nino. Publicul era în delir, de peste tot se auzeau fie strigăte de bucurie, fie de dezamăgire. Schurter a încercat să-l mai prindă pe Absalon, însă fără nicio șansă reală, distanța era deja prea mare, căci elvețianul s-a ridicat cu greu.
Ce am învățat de la această nouă prezență? Că traseele sunt delicioase, iar dacă deții tehnica potrivită și ceva putere în picioare le poți parcurge fără probleme. Sunt demențiale, crede-mă pe cuvânt. Am învățat de asemenea că publicul face cam 50% din cursă, referindu-mă aici la starea de spirit. Fără încurajările oamenilor de pe margine, cursa ar fi cât se poate de seacă. Și mă gândesc cu jind la faptul că în România avem parte de fiecare dată de atât de puțin public care să suțină concurenții. Chiar dacă vreodată ți s-a părut că-s mulți, crede-mă, nu-s.
Dragoș Mitroi
Albstadt, Germania
