Nu cred că mai e vreun secret că eu sunt un mare fan al traseelor noi de la Cozia MTB, implementate acum 2 ani, așa că deși nu mi-a fost ușor am făcut tot ce am putut ca să fiu prezent și la a 3-a ediție în acest format. Pur și simplu cei 2300 m denivelare înghesuiți într-un pic peste 50 km de traseu sunt extrem de generoși cu iubitorii de MTB pur… urcările solicitante urmate de coborâri pe single trail ce parcă nu mai au sfârșit, micile push-bike-uri fără de care, să fim sinceri, sportul acesta nu ar mai fi la fel… toate sunt o experiență ce nu dezamăgește. Cel puțin nu dacă totul e uscat.
Primăvara asta a fost una dintre cele mai umede dintre cele de care îmi aduc aminte. O grămadă de ploi și o zăpadă ce a persistat până târziu și de fapt încă domnește pe crestele munților, toate au făcut ca traseele concursurilor din această primăvară să fie mult mai provocatoare și noroiase decât în alți ani…
Cozia MTB nu a făcut excepție. Traseele de lângă Călimănești sunt printre cele mai imune la ploaie dintre cele cunoscute de mine, doar potecile montane de la peste 1500 m rivalizează cu capacitatea acestora de a absorbi apa. Zăpada care a persistat, mai ales pe bucla de la tura lungă, până acum vreo 2-3 săptămâni a saturat solul cu apă și deși am făcut traseul în condiții de zile întregi de ploaie torențială fără probleme, în acest an am dat și de inamicul public numărul 1, noroiul.
Eu nu am o problemă cu noroiul, mai ales dacă nu e lipicios și nu blochează bicicleta, iar cel de la Cozia nu e deloc periculos, însă a fost foarte alunecos. Imposibilitatea de a monta niște cauciucuri mai serioase (din lipsă de timp, că stau efectiv agățate în cui în magazie) m-a costat destul de scump, dar programul aglomerat din ultima perioadă nu mi-a permis acea oră de care aveam nevoie să rezolv problema. Așa că, după un start frumos pe prima urcare lungă pe forestier, am avut parte de niște dansuri alunecoase pe Maxxis Ikon pe prima jumătate a primei coborâri, problemă ce a reapărut ici-colo. Eu, ca om cu responsabilități serioase pe acasă, nu prea îmi permit o accidentare așa că efectiv terenul de anul acesta nu mi-a inspirat încredere. Puteai merge tare, la maxim, aderența era bună dar din senin apărea o nouă bucată care băltea și unde roata fugea de sub tine. Nu e greu de corectat dar e un risc ce nu mi-am permis să mi-l asum.
Așa că din păcate am abordat coborârile foarte prudent, mult prea prudent chiar și pentru criteriile mele care oricum cobor încet, motiv pentru care probabil am făcut cea mai proastă cursă pe acest traseu din cele 3 ediții, însă credeți-mă, la Cozia MTB timpul final e doar o variabilă secundară. Traseul e atât de frumos încât bucuria de a-l parcurge întrece orice altă recompensă!
Finalul a fost din nou cam noroios… mă gândesc cu drag că am prins să parcurg traseul complet uscat – o satisfacție incredibilă și un lucru pe care vi-l recomand tuturor. Anul acesta însă, deși organizatorii au făcut tot ce au putut să mai mute poteca din locurile foarte noroiase, finalul a fost tot cu noroi. Acum na, așa e MTB-ul, singurul regret e faptul că am parcurs alergând pe lângă bicicletă niște bucăți superbe…
Am terminat totuși sub 5 ore, ceea ce e în limitele decenței. Bucuria mea cea mare este însă că văd tot mai mulți începători care abordează traseul scurt, traseu care e unul dintre cele mai serioase și frumoase trasee scurte din România… în ciuda faptului că e greu și că mulți dintre ei ajung să împingă bicicleta pe ultimii km de urcare din cauza epuizării, la final toți sunt fericiți și încântați de experiență.
Aș vrea doar să le mulțumesc celor de la Cozia Racing Team pentru puterea motivațională de care dau dovadă să organizeze acest minunat eveniment în ciuda faptului că o astfel de inițiativă devine tot mai greu de realizat an de an… atâta timp cât voi veți găsi forța să ne chemați la Călimănești, eu voi face toate eforturile să vin și să conving cât mai multă lume să facă același lucru! Să ne vedem sănătoși pe malul Oltului și în 2020!
Nu pot sa mai adaug nimic. Ai spus tot!