Comana Bike Fest 2013: Cod portocaliu

Comana este una dintre primele curse de MTB la care am participat, în toamna lui 2011, şi de care mă leagă doar amintiri plăcute. De fiecare dată, după finiş, mă uitam pe clasament şi mă bucuram, wow, sunt în primii 25, apoi a urmat un wow, sunt în primii zece, iar acum, ce pot să spun decât, wow, sunt pe podium! Deşi… planul meu secret era să… câştig! Se intitula „Victoria de la Comana” şi se baza pe conjuncţia curselor de şosea de la Râmnicu Vâlcea şi Panciu, un fenomen care avea să atragă grosul riderilor puternici.

O dată pe an îmi permit şi eu aşa ceva, tura lungă de la Geiger îmi stă mărturie şi pe deasupra, am mai spus, îmi place cursa de la Comana, în ciuda unor controverse iscate în jurul ei. Are ceva candid. Cred că e singura cursă ai cărei organizatori publică pe site desfăşurătoare de cheltuieli, restituie taxe de participare pentru rideri nemulţumiţi, pe principiul „un concurent s-a plâns pe reţelele de socializare de cutare problemă, i-a fost restituită taxa” şi, în mod tradiţional, sonorizarea nu funcţionează când se pune de un briefing. Apoi, la fel de tradiţional, la cursa de la Comana mă deplasez pe bicicletă din Bucureşti, aşa că în total, am de pedalat peste 120 de kilometri, ceea ce e un antrenament bun pentru cine ştie ce mari curse care sper să mă aştepte în viitor.

Iar de data asta, sosind la Comana, am avut surpiza să mă trezesc chiar eu pe post de „mercenar” venit la podium, fiind întrebat mai în glumă, mai în serios de nişte amici de pe la curse, de ce nu mă aflu la una dintre cele două competiţii de şosea. Totuşi, îmi lăsasem destul loc pentru neprevăzut şi ascultaţi-mă bine, să câştigi o cursă nu e lucru uşor, îţi trebuie o mentalitate aparte pentru asta – a se citi de câştigător, simplu, nu? Trebuie să faci faţă presiunii şi chiar dacă nu e cine ştie ce presiune pe umerii tăi, e foarte posibil să fie chiar mintea ta, cea care o construieşte. Îmi aduc aminte de când eram copil şi mă jucam nişte rudimentare simulatoare de curse auto pe un home computer, când mă trezeam primul parcă se schimba totul şi era atât de uşor să greşeşti… Poate vă aduceţi aminte şi voi…

Cum nici un efort nu trebuia precupeţit pentru „Victoria” de la Comana, am schimbat cu sfinţenie lanţul, care trecuse prin tura lungă de la Geiger, dar socotit-am că pentru încă două-trei curse, nu are sens să mai schimb şi setul de pinioane, pe principiul autohton cunoscut drept merge şi aşa. Asta, deşi era vorba deja despre al treilea lanţ care se pripăşea acolo. Lasă că merg pe placa mare mi-am spus şi într-adevăr, la o scurtă ieşire de verificare în preziua cursei, lanţul mi-a sărit doar de câteva ori de pe cele mai mici două pinioane. Se mai „formatează” el! Desigur, pe forestierul care marchează intrarea în pădurea de la Comana, a început un festival al trosnelilor, astfel că a trebuit să măresc cadenţa. Eram deja în evadare alături de băieţii de la Bike Expert, Antonio Vieru şi Ciprian Roşca şi îmi cântăream şansele de a fi, cum altfel decât victorios. Concluzia a fost că nu puteam ataca aşa, fără pic de cuplu şi că trebuia să mă mulţumesc să rămân împreună cu cei doi rideri, cu care de altfel am şi colaborat foarte bine, atenţionându-ne mereu la micile „capcane” de pe traseu, de exemplu, două treceri prin pârâu, unde trebuia să nimereşti la viteză un soi de mici podeţe aflate sub apă.

Pe când ne apropiam de finalul primului tur, trecerea peste doi copaci prăbuşiţi de-a lungul traseului mi-a fost… fatală. Staţi liniştiţi, nu am murit, dar se pare că devin un soi de moluscă atunci sunt nevoit să descalec de pe bicicletă pentru astfel de manevre şi că nu ar strica să mă antrenez şi pentru aşa ceva. Nu am mai reuşit să revin alături de Toni şi Ciprian, moralul mi-a picat, era să greşesc şi traseul în turul doi, pierdusem „Victoria de la Comana”, nu ştiam dacă nu cumva am slăbit ritmul, nemaivând repere, în fine, ideea a fost că a trebuit să trag de mine serios pentru a-mi recăpăta moralul. A trebuit să îmi reaşez în cap lucrurile, nu pierdusem primul loc ci îmi apăram poziţia a treia, pe podiumul după care am tânjit tot sezonul. Până la urmă aşa a fost şi a fost bine! Iar pentru cei care cred că nu a fost o cursă grea, sâmbătă seara ciclocomputerul meu indica 130 de kilometri, pentru că m-am întors acasă tot călare pe KTM.

A doua zi am luat-o de la capăt, pentru cursa de echipe, alături de Leonard Barbu, juniorul de la Dinamo şi de Constantin Vornicu, un amic de-al său. Vremea era şi mai rece, vântul bătea şi mai tare, iar ploaia ne-a dat târcoale în drumul spre Comana. Pentru că mai greu acceptăm că a venit toamna, pe sub geaca impermeabilă aveam doar tricoul de ciclism, pe sub cască nu purtam nimic, aşa că am ajuns la Comana într-o stare în care de abia mai puteam vorbi, darămite să mai şi concurez! Am experimentat cred, la această cursă „de corporatişti” cea mai mare cădere psihologică a sezonului şi nu ascund că eram îngrozit că mă voi clasa undeva pe la coadă. Până la urmă, toate obişnuinţele formate de-a lungul curselor şi-au spus cuvântul, iar când s-a dat startul, am reuşit să intru pe modul racing şi să mă iau după Ştefan „Basso” Morcov, care ne-a dat o frumoasă lecţie de tehnică şi forţă. A încetinit până a strâns un chiorchine de rideri în spatele lui, făcându-mă să mă întreb oare ce se întâmplă, cu mintea încă anesteziată de frig, pentru a ataca apoi puternic, rupându-se de noi, „restul”. Am intrat pe modul contra-timp, traseul fiind mai scurt decât duminica, trâgând cu ochiul la un concurent de la Ericsson Team, în timp ce trăgeam ca o locomotivă cu aburi, pe cele câteva urcări, da, se întâmpla în pădure la Comana! L-am lansat pe Leo pe locul doi, el şi-a păstrat poziţia, a plecat şi Constantin, „ucenicul” nostru, începuse ploaia, riderii schimbau ştafeta zgribuliţi şi plini de noroi, apoi a venit un tip de la Sidi Felt, eram pe trei şi Gabriel Vladău, de la Ericsson, care „ameninţase” că îl va „mânca” pe Constantin cu tot cu avansul pe i-l creasem. Uite aşa eram pe patru! Gabriel le are bine cu „thrash talk-ul” aşa că l-am avertizat că o să mă răzbun pentru că ne-a furat podiumul. Ce farmec ar mai avea cursele, fără poveşti din astea?

Plină de farmec a fost însă întoarcerea acasă. Leo a plecat spre Bucureşti tocmai cu rivalul nostru Gabi, iar Constantin a rămas naufragiat în Comana, aşteptând ajutor părintesc. Cel mai greu mi-a fost până m-am hotârât să plec odată, zgribulit, de sub cortul celor de la Skill, unde mi-am pus tot soiul de întrebări existenţiale, de pildă de ce nu am încă o maşină. Mă rog am avut una, dar am vândut-o să îmi iau Ideal Boommax-ul. Din nou s-a dovedit însă că nu există vreme rea, ci doar echipament nepotrivit, căci după ce mi-am luat un polar uscat pe sub geaca impermeabilă şi mi-am acoperit cu o pungă casca, am putut să înfrunt stihiile, 11 grade Celsius şi o ploaie torenţială. Am trecut şi pe lângă o întrunire de motociclişti aflată în părăsire din cauza ploii, lângă aerodromul Comana şi nu m-am mai oprit decât sub duş, întrebându-mă ce o fi Doamne, în mintea celor care străbat continente pe bicicletă, indiferent de vreme. Aceasta a fost Comana Bike Fest, o cursă nu foarte dificilă, pe care am avut de grijă să o fac eu grea. Planuri de viitor? Explorer MTB Challenge, Luncaviţa, în interpretarea celor de la Guerribike, au mai rămas doar trei zile…