Dacă eşti ciclist amator, socotesc eu, nu ai cum să ratezi un astfel de eveniment. Chiar dacă gustul ultimelor campionate pentru amatori, desfăşurate în 2013 la Cluj Napoca a fost unul amar pentru mine, atât în ce priveşte organizarea cât şi evoluţia personală – pană pe proba de contratimp individual, pană pe cei… zece kilometri ai „probei” de fond, în sport, chiar şi ca amator, este indicat să priveşti mereu înainte, aşa că am aşteptat cu nerăbdare competiţia organizată de Federaţia Română de Ciclism şi de clubul Bilal 2000 Constanţa. Dacă mă întrebaţi care din cele două federaţii, am să fredonez un cântecel din adolescenţa mea şi anume Dog Eat Dog, No Fronts, no tricks, no… soap box politics!
Să trecem aşadar la desfăşurarea evenimentelor din weekend-ul 20-21 septembrie, unul care vă rămâne de neuitat pentru mine. Ştiam că avea să fie greu, lung şi complex, că va conta cât de bine reuseşti să te recuperezi. Iată-mă aliniat la startul probei de fond, la ieşirea din Agigea, pregătindu-mă să pedalez pe acelaşi drum pe care am făcut-o în Turul Dobrogei, de această dată până la Negru Vodă şi pe o vreme superbă. De care nu am avut timp să mă bucur pentru că s-a plecat infernal de tare şi mi-am dat seama că „squad”-ul constănţenilor ne pusese un gând „rău”. Primele două dealuri au fost atacate cu furie de către Mihai Anton, Cristi Doicescu, Cristi Ciotic şi desigur, comandantul de oşti, Filip Grigorescu. Cumva, cumva, am reuşit să mă ţin după trenuleţul lor, dar mi-am dat seama că planurile pe care mi le făcusem cu băieţii în microbuz spre Bucureşti fuseseră joacă de copii. „Evadăm cu 10 kilometri înainte de final”, dar de unde, pentru nu trecuseră zece kilometri şi pentru a folosi o expresie în engleză căreia cu greu i-aş găsi corespondent în română, I was hanging on to dear life…
Constănţenii voiau să decimeze plutonul, era limpede, cât mai repede. Ba chiar, spune Ştefan Scarlat, Andrea Benfenati, rivalul lui Filip s-a „curăţat” la un moment dat, însă a revenit. Mai rămăsesem cam o duzină de ciclişti după estimarea mea, iar eu eram prins la mijloc, la propriu, într-o luptă a timişorenilor, foarte atent coordonaţi de Andrea Benfenati şi a constănţenilor. Cu noi, Dragoş Cojocaru, câştigătorul Turului Dobrogei la Amatori, Ionel Paveliuc şi surpriză, cu pantofii săi de mountain biker şi pedale asemenea, Ciprian Comişan, care la prima lui cursă de şosea mergea ca un tren de mare viteză. Până la urmă, ritmul s-a mai domolit, Filip a reuşit să ne organizeze într-o morişcă, care care chiar a funcţionat o vreme, a urmat o perioadă de acalmie pe întoarcere, după care, pe măsură ce se apropia finişul, pentru că am fost probabil un copil cu ADHD, pe vremea când această „condiţie” nu purta acest nume şi erai doar un copil… agitat, am început să mă turez, visându-mă probabil Eddy Merckx! Ce frumos ar fi fost să-i „păcălesc” pe băieţi şi să sosesc primul în Agigea, în stil de mare campion! Vise! Am fost plecat într-un soi de evadare fragilă şi efemeră împreună cu Cristian Ciotic şi cu încă un sportiv, dar nu a durat, iar acum mă gândesc că rolul lui Ciotic era chiar să ne ţină sub control. Se apropiau dealurile dinspre Agigea, iar aici au început atacurile, după părerea mea, în rol de maestru torpilor era Cristi Ciotic, care pleca fantastic de tare, urmau apoi ceilalţi, pe principiul scapă, pardon, se agaţă cine poate, după care ne aşezam fain frumos, în morcov, pe banda dreapta a şoselei, ca o escadrilă de piloţi de vânătoare. Problema a fost că trei-patru şarje din astea m-au epuizat teribil, de parcă aş fi fost într-o piscină cu valuri artificiale, setată pe modul „turbo”şi am încercat să mă refac oleacă în momentele de acalmie de pe ultima urcare în care s-a rulat în linie, fac apel iarăşi la metafore războinice, dar parcă am fi fost cavaleria plecată la atac. Şi nu am dat buzna spre finiş ci s-a plecat din ce în ce mai tare, din ce în ce mai repede, metodic, kilometru cu kilometru pe oră, wat cu wat, bătaie de inimă peste bătaie de inimă. Păcat că, am dat în limitator, având o superbă perspectivă asupra finişului din… spatele protagoniştilor.
Era al treilea loc patru în categorie aşa că am încercat să gândesc pozitiv şi să îmi refac forţele pentru a doua zi, duminică. Aveam două probe grele, contratimpul, care îmi place şi care consider că mă avantajează şi criterium-ul, unde nu îmi plac sprinturile, dar asta e. De menţionat de dragul poveştii, că refacerea forţelor a însemnat o porţie de iahnie de fasole, o porţie de orez sârbesc, o porţie de cartofi ţărăneşti, un păstrăv de trei sute de grame şi patru clătite cu gem! Ei, na, măcar pentru asta se merită să faci ciclism… amatorial, că doar sunt piele şi os şi uitaţi şi Dumneavoastră cum mănânc, de fapt scriind aceste rânduri chiar mi s-a făcut foame din nou. Aşadar, după acest intermezzo culinar, bine odihnit, m-am prezentat la startul probei de contratimp, tocmai din bătrânescul Techirghiol, aşadar şi bine încălzit, bine dispus şi chiar şi inspirat, atunci când am auzit că din cortul organizatorilor se dădea … muzică clasică! Perfect pentru contratimp!
Multe nu sunt de povestit despre această probă, am avut de parcurs cam toată şosea din Mamaia, vântul bătea, parcă ceva mai rămăsese din vară, niscaiva agitaţie prin vestita staţiune, câţiva stropi de ploaie… Îmi aduc aminte de cum se vedeau toate astea prin lentilele galbene ale ochelarilor mei. Ca panoplie… „contratimpistică”, m-am bazat doar pe clasicele bare, dar incet incet, sper sa imi compun un echipament specific. E clar că deşi se spune că trebuie să dai tot ce poţi sunt multe fineţuri la această probă, mă aşteptam să plec aproape de pulsul maxim, ca la MTB, după care să scad „uşeur”, dar era să mă „lovesc” la start, să mă sufoc, aşa că am ales să stau pe pragul anaerob la ducere şi doar la întoarcere să urc peste, ceea ce s-a dovedit o decizie inspirată. Am spart în sfârşit bariera locului trei şi am reuşit să închei pe locul doi în categoria de vârstă, după Filip Grigorescu, care a fost absolut grozav, primul dintre toţi concurenţii, cu 50 de secunde mai rapid decât concurentul de pe locul doi, mai tânărul Florentin Petrescu (Cycling Team Timişoara). Dacă ar fi să încerc un sfat pentru proba de contratimp, acesta ar fi grăbeşte-te … încet, e foarte interesant să fii pe limită şi să îţi exploatezi resursele, e o experienţă pe care o poţi folosi şi în celelalte „sectoare” ale vieţii.
Mai rămânea aşadar doar proba de circuit, iar aici oboseala începea să se acumuleze, parcă ne-am urnit mai greu de la masă, parcă mai greu ne-am apucat de încălzire, dar până la urmă am intrat în atmosfera de concurs. Chiar mă gândeam… ce weekend intens, câtă treabă am mai avut cu bicicleta, scoate-o din maşină, montează barele, verifică presiunea, fă-i o toaletă după probe, apoi ai de grijă cum mânânci, când mănânci, cum te odihneşti, respectă timpii de start, locurile de start, nu uita de stretching după fiecare probă, pentru că vrei să foloseşti muşchii ăia şi mai încolo, poate că pare simplu, dar e important să le ţii pe toate în frâu şi asta cred că a fost grozav pentru noi amatorii, că am putut să ne simţim ca nişte profesionişti şi să înţelegem fenomenul.
Iar circuitul avea să fie unul interesant: patru sprinturi intermediare, fiecare pe puncte, iar ultimul, punctat dublu. Asta nu suna prea bine pentru mine – după concursul ăsta mie mi-a intrat ideea că eu sunt om de clasament general, cu accente de căţărător şi specialist în contratimp. dar ţineţi vă rog cont de ce am spus în race reportul anterior, mai şi glumeşte omul în articolele astea, dar trebuia să merg la luptă, sperând la podium în categorie. Să te desprinzi de unul singur şi să înhaţi punctele era nebunie curată, mi-am dat repede seama, poate, eventual, să te ţii bine pe un sprint intermediar, iar după întoarcerea de 180 de grade, când efectiv mirosea a frâne încinse şi sportivii erau livizi de la efort, să încerci supra-omenescul şi să ataci atunci. Şi eventual să mai ai o echipă cu tine. Foarte interesant a fost momentul în care Ştefan Scarlat s-a desprins, eu am plecat după el, împreună cu un sportiv de la Timişoara Cycling Team, sperând că vom duce toţi trei până la finiş. „Ordin de echipă”, i-a spus franc timişoareanul lui Scarlat, aşa că iată-ne înhăţaţi de pluton, rotind ochii în jur, atenţi fiecare la mişcările celuilalt. Filip a atact extraordinar de puternic în primul tur, vrând parcă să îşi sece „adversarul”, pe Andreea Benfenati de resurse, dar nu a fost chip, trebuind să se mulţumească cu locul secund. Mărturisesc cu mâna pe inimă, că l-am văzut pe Benfenati la treabă, eu eram gata terminat, dusesem turometrul la limită şi îl vedeam pe italian, ca un taur, gonind spre linia de finiş. Din spate desigur, dar am înţeles în sfârşit „mişcarea” cu sprinturile sau măcar parţial şi cel mai important, am exersat zâmbetul şi nu grimasa, chiar dacă duminica trecută a fost cam forţat. Practic trebuie să fii atent cum te poziţionezi, după cine o faci, nici prea devreme în faţă, nici prea adânc în pluton pentru că acolo rişti să rămâi, să fii atent cât de tare de întrebuinţezi pe lansare (sau să ai un lansator … personal), să decizi momentul în care te lansezi în sprint şi să ai un ochi pentru adversari. Foarte complicat, de aceea, în ce priveşte anul de graţie 2014, eu sper să mă laud nepoţilor cu titlul meu de vice-campion naţional la categoria 30-39 şi de cum am urcat pe podium cu grozavii Filip Grigorescu, TT King şi Andeea Benfenati, Sprint Daddy!
