Inițiatorul proiectului FreeRider.ro, are la activ peste 250 de biciclete…
Una dintre cursele care pentru mine au un buchet aparte este BikeXpert Alpine Challenge, Pucioasa. Am participat doar la prima ediţie, în 2014, anul trecut nu am reuşit să ajung, aşa că m-am bucurat nespus când am văzut că aveam undă verde pentru cursa care s-a desfăşurat sâmbătă, 10 septembrie, în organizarea Dinamo BikeXpert, în cadrul unui proiect în care principal vector a fost Cătălin Sprânceană, aceasta fiind, cursa sa de suflet. Care, capătă şi mai mult în greutate pentru că aici el a cerut-o în căsătorie pe Karina Bonta, proaspăta câştigătoare la categoria feminin a spus „da”, aşa că sper să fiu şi eu prin preajmă când îşi vor sărbători „Nunta de Aur”, desigur, tot la Pucioasa. După un an în care cursele „adevărate” de MTB s-au întâmplat să fie o raritate pentru mine, m-am aşezat la start cu o nouă abordare şi anume cea de a da 99% din ceea ce simt că pot da în ziua respectivă şi nu a mai urmări obiective „abstracte” precum podium, rideri mai mult sau mai puţin puternici. Din experienţa mea de până acum, pot să spun că podiumul este o rezultantă… secundară a excelenţei personale, care nu începe şi nu se termină nicidecum în ziua competiţiei.
Prin nişte calcule destul de implicite, am decretat că o viteză medie de 15.5 km/h este un obiectiv consistent şi că dacă reuşesc să stau cât mai mult şi cât mai aproape de pragul anaerob vreme de patru ore şi treizeci de minute este, în acest moment, la nivelul meu de pregătire, o situaţie fericită. De asemenea, mi-am propus ca indiferent de ceea ce se întâmplă pe traseu, să fiu cât mai „zen”, ceea ce, iarăşi mi-a reuşit de minune! Chiar şi atunci când în ultimii kilometri am fost oprit de un voluntar pentru a permite unui trenuleţ industrial să treacă alene, iar mecanicului, un tip cu facies desprins din lucrările lui Cesare Lombroso i s-a părut amuzant să mă stropească cu apă în timp ce îmi priveam bombeurile şi respiram adânc gândindu-mă că putea să mi se întâmple asta la contratimpul de la Timişoara şi că s-a întâmplat şi în Turul Franţei. A propos de traseu, trebuie să menţionez că marcajul a fost ireproşabil, toate porţiunile care puteau aduce în vreun fel concurenţii într-o situaţie de risc fiind bine semnalizate. De asemenea, mai rar mi-a fost dat pe la curse, ca absolut toţi voluntarii de pe traseu, până la ultimul, să te îndrume imediat din momentul în care le-ai intrat în câmpul vizual şi să o facă cu entuziasm. De notat că, estimativ, până când ultimul concurent a părăsit traseul, aceşti oameni au stat minim opt ore în post!
Parcursul nu este neapărat unul dificil, în schimb, trecând în revistă zona subcarpatică, terenul este unul „dulce”, ceea ce înseamnă că riderii cu experienţă pot rula cu viteze „indecente”, iar cei cu mai puţină experienţă se pot bucura de coborâri, fără să se lupte cu prea mulţi bolovani, şleauri sau rădăcini. De notat şi „flow”-ul deosebit pe care îl oferă potecile destul de largi şi drumurile forestiere, care îţi dau o senzaţie mult mai intimă, de trail. Ba chiar m-au făcut să mă gândesc la vremurile când alergam la rally raid, atât eram de preocupat de trase şi de ajustat poziţia de atac pe bicicletă. Ba chiar m-au făcut să mă întreb de ce nu mă concentrez exclusiv pe MTB şi îmi trebuie să vânez şi iepuri pe şosea. Dar, pe scurt, cursa a arătat cam aşa…
Am ţinut coada plutonului de la Elite cât am putut de mult la ieşirea din Pucioasa, fără a intra prea mult în zona anaerobă. Nu am încercat să forţez atunci când am văzut cum riderii „concurenţi” din categorie se îndepărtează, considerând că la 72 de kilometri şi 2300 de metri diferenţă de nivel, diferenţa o va face capacitatea de a ţine un ritm cât mai constant, cu observaţia evidentă că asta nu înseamnă să te leneveşti. Părerea mea e că, la fel ca la contratimp, pentru orice „chibrite aprinse” timpuriu, plăteşti mai încolo şi repet, mă interesa mult mai mult să am un puls mediu cât mai aproape de pragul anaerob pe toată durata maratonului decât să urc până spre puls maxim, luptându-mă pentru fiecare poziţie. Dacă merge, merge, dacă nu merge, mai antrenează-te un an… sau doi… Cam asta s-a întâmplat pe prima secţiune de urcare, cu nişte gâturi abrupte, urmată de o coborâre destul de tehnică, cu mulţi voluntari şi un scurt plat, unde am mai recuperat poziţii, pentru că, aţi prins ideea, că era deal, vale sau plat, eu îmi propusesem să trag la fel şi să „speculez” cât mai mult terenul, ceea ce m-a ajutat să ţin pasul cu rideri care în mod clar urcau mai cu mult avânt decât mine. A urmat podul, pe care nici prin cap nu mi-a trecut prin cap să depăşesc, urcarea aceea pe spinarea unui deal care te face să crezi că urci direct în cer, practic e ca şi cum ai urca pe spinarea unui dinozaur şi o supriză plăcută, turele cu Dragoş şi „locotenţii” săi de prin Câmpulung Muscel, toţi înarmaţi cu full-uri au dat roade, căci am simţit că am o nouă abordare şi pe coborâri şi am decretat furca Fox 32 drept o operă de geniu. Noi momente de satisfacţie au urmat pe coborârea pe asfalt până la al doilea punct de alimentare, unde m-am uitat la marginile înegrite ale cauciucurilor şi mi-am adus aminte de când mă dădeam la supermoto, după care a început lunga şi pe alocuri abrupta urcare spre Vârful Romanescu, pe care estimez eu, dacă ajungi în două ore şi jumătate de la start, eşti în cărţi pentru podium, măcăr la categorie!
Din păcate pe urcarea astea, oricum simţisem de vreo două ori că dejantez roata spate, am considerat că am roata prea moale şi a trebuit să mă opresc nu o dată să mai pun puţin aer, situaţie care tot mi se părea mai economică decât „Marc vs. schimbă camera”. Am ajuns aşa în vârf, pe la 1650 de metri, după niscaiva push bike intens şi speram că presiunea mă va ţine măcar la coborâre. De notat că în vârf, însuşi Mr. Andy Brunner mi-a dat nişte Cola, aşa că mi-am scos pârleala că anul ăsta nu am băut Cola de Geiger şi, din fericire, presiunea m-a ţinut pe coborâre, de notat şi traseul de creastă care m-a reconvins că nu e nevoie să mă chinui să fiu rapid cu o motocicletă, când o pot face aici. Am coborât şi am tot coborât, dar cam spre check-point-ul de la kilometrul 50, inevitabilul s-a produs, rămânând pe pană, prima pană de la Urban Bike Trail, Romexpo, 2015, încoace. „Ok, zen!”, mi-am spus… M-am uitat la ceas, acesta îmi indica 3:31 ore de concurs… am întors bicicleta cu roţile în sus…iar când am întors-o la loc, pe afisaj scria 4:13. 43 de minute pentru o pană este un record nedorit, am fost sfătuit la punctul de control să nu spun la nimeni, dar, ah, cititorii mă cunosc deja, nu mă pot abţine… A fost vorba despre un cumul de factori – lipsă levier, combinaţie nouă cauciuc – jantă, rideri care treceau glonţ intonând „eşti bine, ai nevoie de ceva”, un mic cui insidios care a spart şi camera de rezervă şi peste toate, sistemul „Rapid Axle Technology”, care deşi indică axul cu cea mai rapidă montare/demontare din lume, pe mine (şi cred că doar pe mine) mă face, în mod aleatoriu să îmi prind degetele „pe acolo”, în special în rotiţa care stabileşte tensiunea clemei. Noroc cu un rider de la Scott-Geiger care a oprit şi mi-a dat gentuţa lui cu kit de reparat pana, că de nu, cine ştie, cred că şi acum mai rătăceam pe la marginile Pucioasei…
Cum motorul meu care precis e unul „diesel” se cam răcise, m-am concentrat să intru din nou în parametri de funcţionare şi să ajung cât mai repede în Pucioasa, să aduc viteza medie la 15.5 km/h şi să scad 43 de minute din timp să văd ce o ieşi. O decizie inspirată, căci au urmat alte delectări pe traseu şi am intrat într-o zonă de „flow” pe care de mult timp o vânez şi care a făcut ca mult temuta zonă de întoarcere în Pucioasa, singura vreodată care m-a făcut (acum doi ani) să exclam „mai este mult?” a trecut ca prin farmec, un ochi fiindu-mi pe traseu şi altul pe viteza medie, care urca usor spre 15.6, de menţionat totuşi că Strava înregistrat cu SuperGPS Lezyne îmi dă 16.4. km/h. Iar ceea ce e şi mai îmbucurător după această cursă este că a doua zi, mă simţeam foarte proaspăt. Nici eu nu ştiu ce să mai cred, o fi de la aerul din Pucioasa!
Material redactat de Marc Sandu
Inițiatorul proiectului FreeRider.ro, are la activ peste 250 de biciclete testate și evaluate în mod obiectiv. Pedalează din 1998 pe mountainbike și din 2009, aproape zilnic, pe site-ul de față.