Bike TransAlp 2017. Un traseu nou, o echipă nouă și promisiunea unei experiențe unice (1)

E acea perioada a anului în care zilele sunt lungi, solul e uscat, iar ploile scurte și violente. E perioada în care au loc o parte din cele mai interesante competiții de mountain bike în Europa, pentru amatori și profesioniști, cu precădere pentru primii. Ca să scurtez introducerea, uite așa am ajuns pe 15 iulie seara în Mayrhofen Austria pentru ce-a de-a 20-a ediție a probabil celei mai cunoscute competiții de mtb pe etape din lume, Bike TransAlp. Pentru ediția aniversară cu numărul 20 organizatorii au propus un traseu aproape în totalitate nou, mai la est  de coridorul clasic, care avea să traverseze cu precădere Alpii italieni. Urma să pedalăm în inima Dolomiților pe trailuri înguste, stâncoase și destul de expuse, dar care promiteau o experiență intensă.

Pentru mine era cea de-a treia participare consecutivă așa că uitându-mă pe grafice și pe totalul rutei consideram că mă așteaptă probabil cea mai facilă ediție din cele la care participasem. Ce era nou? În afară de traseu, coechipierul, bineînțeles. Încă din iarna, care în mintea mea de abia a trecut, mă gândisem la 2-3 curse la care aș vrea să particip neapărat în sezonul 2017. Nu am reușit să mă mobilizez așa încăt să ma antrenez iarna și am ieșit după lucru cu mtb-ul pe cât de mult m-a lăsat vremea și lumina zilei. Februarie, martie și o parte însemnată din aprilie m-au prins în Austria așa că mtb-ul a stat mai mult pe asfalt sau în zăpadă. Neavând o bază solidă pe care să clădesc am realizat repede că nu voi avea prea mari satisfacții întrecându-mă pe acasa la aceleași concursuri la care mai participasem de 10 ori, pe aceleași trasee și cu aceeași oameni…puțin prea previzibil pentru lipsa mea de motivație. Fostul coleg de suferință, Wouter Cleppe, se dăduse la fund. Era supraantrenat, anemic, bolnav de-a dreptul. Avea dificultăți în a duce la bun sfârșit îndeletnicirile zilnice. Își urmărise „hobbyurile” cu prea multă pasiune în ultimii 20 de ani așa că acum pasiunea asta s-a întors să-l muște la fel de tare în dos. Fără coechipier și fără un antrenament structurat nu prea aveam un punct de plecare interesant pentru „mari” performanțe. Știam cam care e nivelul meu așa că după ce concursul pe etape din Grecia la care voiam să particip în iunie a picat din aceleași cauze, nu voiam să ratez și TransAlpul, o cursă care e faină și pe la mijlocul clasamentului și care cu siguranță îți va lăsa amintiri frumoase și mai ales dureroase.

Așa că l-am contactat pe Cristi Stan, coechipierul meu de la NoMad Merida CST și i-am propus o participare la Bike TransAlp. Cristi acceptase instant întrebându-mă dacă sunt sigur că vreau să-l iau sau nu. Era stabilit. Urma să mergem împreună în Alpi, restul avea să se decidă la fața locului.

M-au întrebat câțiva, de ce Cristi? În trecut când aspiram la rezultate și aveam încă diferite iluzii, credeam că într-un concurs pe etape trebuie să mergi cu cineva care e cel puțin la fel de puternic ca tine sau chiar mai puternic. Și nu credeam greșit, dacă vrei să înveți lucruri noi, să tragi de tine și să-ți lărgești orizonturile atunci probabil asta e abordarea. Ei bine, eu îmi lărgisem orizonturile în materie de suferință, abordare și competitivitate în ultimele două sezoane cu mr. „Dă-i mai tare la pedală că te pleznesc”. Înțelesesem diferența între ăia pro și mine, între ăia semi-pro și amatorii de rând, între ce înseamnă să mergi tare și ce crezi că înseamnă să mergi tare.  Între ce înseamnă pregătire structurată și orice altceva și mai ales între relaxarea ălora cu adevărat buni și fumurile ălora care doar se cred buni. Cristi era în cea mai bună formă a vieții sale, plus că știa să-și structureze antrenamentul, lucru care se vede cu precădere în competițiile lungi pe etape după ziua a 4-a și mai presus de toate îl știam liniștit, calm fără influențe…să zicem balcanice…:)).

Cu riscul de a fi mai rapid, știam că nu sunt la fel de rapid ca în sezonul trecut, iar 2017 urma să-mi ofere o nouă perspectivă, mai plăcută, mai relaxată asupra competiției ăsteia. Dacă a fost sau n-a fost așa aflați în continuare!

Etapa I. Mayrhofen-Brixen. 105km/3200m diferență de nivel.

Ne aflam la start în boxa A2 cu toate că trebuia să ne pună în A1 pentru prima etapă după clasarea de anul trecut și eram foarte calm, fără prea mari emoții. Atomsfera cu o seară înainte fusese faină, caldă, muzică bună, mâncare bună, cu toate că servirea la mese a durat o veșnicie plus unu și mă simțeam odihnit, prea odihnit ce-i drept.

3,2,1 start. AC/DC suna în boxe așa că știam că urma să dăm cu wattsi în stânga și în dreapta. Traseul începea pe ….asfalt și urca încet pe o vale abruptă. Mașina directorului de cursă accelerează în față și caii încep încet să se tureze, fiecare după limitele motorașului din dotare. Încep să accelerez cât pot și trec repede dintr-un grup în altul. Cristi îmi zice să o iau mai încet. Îl ascut pentru 1 minut după care mă ia un pic valul și dau la pedala mai tare. Ies din grup și ajung relativ repede la cel de-al doilea grup. Ăla cu semivedete, evident. Recunosc câteva. Ăia pro erau duși cu pluta în față, își făceau cursa lor. Schimb două cuvinte cu tipa care avea să câștige la mixt, îmi zice că mi-am pierdut coechipierul. Mai merg puțin cu ei, mă simt bine, trăgeam în fața grupului și totul era perfect. Hm.. Mă uit în spate și nu se vede nimeni. Încetinesc bine de tot și aștept grupul din spate care era deja la aprox 500 m în urmă. Îl zăresc pe Cristi și de acum încolo pedalez în fața grupului, într-un ritm care atunci mi se părea lejer de tot. Ajungem la macadam, sărim o barieră și am senzația că mergem și mai încet. Din spate lumea începea să tot vină așa că nu era doar o senzație. Ieșim din nou pe asfalt și mă distrez puțin cu o tipă din finlanda care-și certa soțul. Vorbea singură de rupea și tot striga după el, bietul era turat la maxim și tipa părea că ar vrea să meargă și mai tare. O las mai moale și intru în fața lui Cristi, îl pompez un pic și îi zic să dea mai tare la pedală. Ascultă și mergem împreună puțin mai repede, depășind grupul în care ne aflam. Îl trimit în fața la punctul de alimentare iar eu rămân să încarc bidoanele. Două pe bicicletă, două în tricou. Cartoful în gura și banana în buzunar.Începe trail-ul în urcare, pe pietre mari pe care trebuia să te concentrezi să stai pe bike. Ajung aproape de Cristi dar e plin de rideri între noi. Pierd un bidon, pe undeva, nu-l aud când pică dar nu mai e acolo. Strig mai tare după Cristi. Într-un final mă aude. Îi pasez bidoanele din tricou și plec în față.Depășim ceva lume și ajungem pe un forestier. Cristi era la vreo 200 m în spate, dar ca norocul după vreo ora și 50 min ajungem în vârful primei urcări. 1700m diferență de nivel pozitivă într-o bucată…nu-i prea rău.

Pe coborâre merg în față, era o coborâre de macadam și trebuia să pedalăm puternic pentru a recupera puțin din ecart. Cristi vine cu mine așa că reușim să ajungem într-un grup mai numeros pe asfalt. Aici nu mică mi-e mirarea când văd că, exceptând o singură persoană, restul stau cu 25 km/h la plasă și se odihnesc. “Lua-v-aș fumurile de rideri de la start” în obiectiv. Disper. Merg în față și dau la pedală. Mă doare la bască de puls. Trăgeam cât de tare și de des puteam și mai împărțeam treaba cu tipul care era mai puțin leneș. Restul dădeau din microfon la plasă. La un moment dat mă rup pe o urcare scurtă de grup. Mă uit în spate, nimeni nimic. Cristos. Ce dracu e asta? Concurs sau grand fondo? Ce grup nimerisem… Deja mi-l imaginam pe Platt la finiș mâncând pepene. Noi mai aveam de urcat 1000 de metri  și aștia se dozau de parcă acum începeam concursul.

Ajungem la urcare, pulsul e bun, picioarele bune. Fac schema cu bidoanele și îl trimit pe Cristi în față. Pornesc după vreo 2 minute și încep să mă apropiu de el. Doar că la un moment dat simt că mi se duce bateria. Ce naiba? Bag un gel, bag o banană, bag o pedală. Degeabă, tot la fel merg. Cristi mă așteaptă, îi dau bidoanele și îi zic să meargă în față că-mi revin eu….revin pe dracu. Eram tot mai rău. Îmi căzuse pianul. În cap încă eram antrenat, dar în fapt nu prea. Ajung cu pulsul la 140 și stau acolo. Beau apă și sper… Degeabă. Trece lumea pe lângă mine ca pe lângă Oltcit. Ajung în vârf cu ultimele puteri, crampe la ambele picioare. Cristi aștepta în vârf de 4-5 minute. Băga-mi-aș…Începea coborârea pe care încet, încet îmi reveneam așa că intrăm pe ultimul trail destul de ok, cel puțin ca senzația pentru că în clasament eram în spatele busului. Depășim câteva echipe, ceva fete panicate care confundau poteca cu parcarea de la Mall și trecem pe lângă fan clubul nostru de la Cluj. Ultimii kilometri îmi surâd, îmi revin și începem să atacăm echipele din față cu care ne depășim până la final. Trecem linia de finiș…grea zi, ciudată, lentă, imprevizibilă, tâmpită. Un pic prea mult asfalt, dar poteca de pe final îndulcise puțin dezamăgirea propriei căderi.

Etapa a II-a. Brixen-St. Vigilio :“think about tomorrow”.

Urmau 65 km cu 2800 m diferență de nivel. Suna a mtb, așa că eram calm. Începem din start cu o urcare de 1800 m în 16km…perfect! Plecăm mai tare, îi zisesem lui Cristi că e musai să mergem mai tare în primele două ore că altfel ajungem într-un grup de..”cotețari” care duc trena numai la finiș spre bikewash.

Urcarea devine zdravănă repede de tot și Cristi rămâne puțin în urmă. Merg în cadență ridicată, nu apăs prea tare în pedale și las pulsul la 80% din max. Băieții de lângă mine pleacă și mă tot uit în spate întrebând din stânga în dreapta unde e Mr. Hulk. Nu-l văd, așa că opresc de tot. După vreo 2 minute apare ditamai grupul cu Cristi undeva la mijloc. Îl împing tare și plecăm de acolo.

Ajungem în vârf, alimentăm și plecăm împreună pe ultima parte a urcării. Era mai lină și Cristi stătea ok în plasa mea. Intrăm singuri pe potecă și îi dăm cacao la vale. Mergem bine, fluent, fără bruscări sau riscuri și ajungem la asfalt. Intru în fața lui Cristi și adaptăm tempo-ul așa încât să stea în roata mea și să beneficieze de trenă. Cristi merge super bine pe asfalt, mai ales dacă nu e abrupt. Depășim 3 echipe până la final și după punctul de alimentare intrăm pe coborâre. Aici zăresc prietenii de la Bormio care aveau să ne facă zile fripte în TransAlpul ăsta. La mijlocul coborârii trebuia să urcăm 2 km pe forestier, abrupt și degradat. Încerc să-i atac pe verzișorii de la Bormio, dar merg bine amândoi. Cristi rămâne puțin în spate, dar ca norocul urcarea se termină repede și pe coborâre ne regrupăm. Mai aveam de dat o pedală zdravănă pe asfalt. Merg în față și simt aceeași schemă ca ieri. Restul stau frumos la plasă, e bine acolo. Mă enervez și le zic pe engleză să “do some work together” că altfel degeaba urcăm și coborâm bine. Doi din cei din grup merg in față, așa că parcă ne mișcăm. Ajungem la urcare și merg în față pe prima parte destul de tare, iar unul din spate îmi zice: „gândește-te la ziua de mâine băiete”.  Tataia se simțea rău și credea că e din cauza trenei mai insistente probabil. Îi zic că asta fac, n-am chef să mă depășească femeile pentru că dormim pe o porțiune care are 5 km așa că hai la treabă. Nu mai duce niciunul trena iar eu mă resimt. Mă poziționez în spatele grupului care în ultimii 500m accelerează fără niciun folos, de parcă socoteala finală s-ar face acolo în acel moment. Îi zic la Cristi să nu sprinteze că o să ne coste. Eu nu puteam oricum să sprintez acum, eram la 90% și mă ardeau picioarele. Începeam să-mi dau seama că mersul ăsta în față te lucrează la greu, dar cumva nu puteam sta la plasa cu puls 120 așteptând un grup hotârât care să vină din spate. Preferam să trag tare să ajung într-un grup in față în care trebuia să te chinui să rămâi.

Etapa a III-a. St Vigilio-St. Christina.

Dormisem la Alta Badia, la vreo 26 de km de start, o zonă foarte faină cu cazări plătibile. Adică nu dădeai 300 de euro pe noapte, plăteai cam 130 pentru trei persoane, merita din plin cele 30 de minute în plus de condus dimineața.

Ajungem din timp la start, facem o mică încălzire și ora scandalului se apropia repede. La 8:00 a.m. de data asta, cu o oră mai devreme, porneam în pluton pe prima urcare de asfalt. Stăteam în grup și motocicletele mergeau în fața așa că primele două blocuri de start erau strâns apropiate. Pedalam lejer și ne făceam încălzirea pentru ce avea să urmeze. Intram pe o vale largă cu pereți de stâncă roșiatici, abrupți care mărgineau valea și o închidea undeva în departare.

Era clar, urma să urcăm peste creastă…pe unde exact nu știam încă. Intrăm pe forestier și cu toate că apăs tare în pedale Cristi e pe aproape, la câțiva metri în spate. Ajungem oameni pe care în zilele trecute nu-i văzusem deloc așa că sunt mulțumit de ritm, dacă o ținem așa facem treaba azi.

Urcam printr-un gol alpin, o mare de pietre revărsate la baza Dolomiților stâncoși. Vegetația specifică cu câte un jneapăn mai rezista la altitudinea asta. Pe la mijlocul urcării, panta devine grea și-l pierd pe Cristi din vizor. Era cu vreo două viraje mai jos dar decid să rămân în grupul meu deoarece speram să revină. Pe final, urcarea se făcea tot mai abruptă, unii făceau pushbike, alții întindeau lanțul.

Eu eram unul din ăia cu lipsă de kilometri. Deoarece intrasem relaxat în urcare, reușeam să stau pe bike acolo unde cei din jur se chinuiau. În vârf îl aștept pe Cristi și pornim împreună pe o potecă relativ plată cu încă o echipă din Columbia. Îi dăm cacao așa că intrăm primii în…coborâre? Aud un „please don’t ride your bike”. Ce glumă mai e și asta? Știam că urma o potecă pe care era musai să faci pushbike, dar nu știam că n-ai voie dpdv. legal pe bicicletă acolo. Așa că intru pe biclă doar că să mă dau jos după 10 metri, deoarece poteca devenea varză, impracticabilă în condițiile alea.

Luăm bicicletele în cârcă și începem goana la vale. Pantofii cu talpă de carbon stau pe pietrele astea ca pisica pe acoperișul de tablă. Adică deloc.  Călcăm ca niște indieni de pe o piatră pe alta, ne împiedicăm, sărim. Ajungem echipele din față și le depășim. Destul de repede. Erau multe și se chinuia mai tare ca noi. Aud un “the flying Romanians”, aruncat de un coleg de suferință belgian. Fugim mai departe. Tipa de la mixt era pe jos, se împiedicase în poteca. Mă pun pe bike și începe să urle ca nebuna: “don’t ride the bike, it’s not allowed….”, “what are you doing?”. Na bine, dacă nu-i voie atunci facem pushbike, oricum mergeam mai repede ca ei. Ajungem într-o zonă în care ar fi mers pe bicicletă și mamaia. Noi tot pushbike. La capăt un ranger scria numere de concurs pe o foaie, altul poza riderii. Îl întreb sarcastic dacă îmi dă voi să folosesc bicicleta de aici în jos sau mai trebuie să o plimb prin aer?! Râde. Îmi zice că e ok așa că fără să mai cuget la nemurirea sufletului mă arunc în șa și plec.

Pe porțiunea de fals plat mă trezesc din nou la trenă, doar că de data asta într-un grup mai bun așa că stau în spate de câteva ori și mi se pare super lejer. Plin de energie plec în fața. Îi zic la Cristi să stea în spatele grupului deoarece îmi zice că nu se simte prea bine. Eram convins că-și revine așa că încercam să animez grupul care tocmai aprinsese avariile. Not again?!?! Unul dintre belgieni îmi zice că sunt nebuni ăștia, n-ar face nimic. Îi confirm. Începea urcarea și noi urcam pe zona în care acum doi ani coborâsem la Campionatul Mondial de Maraton de la Val Gardena. Era un forestier îngust, cu zone de single trail. Mă simt super bine și cred că puteam merge mult mai tare. La punctul de alimentare înainte de ieșirea în asfalt îl aștept pe Cristi care balota la greu din lucrurile de pe masă. Mai aveam de pedalat cam 20 de minute pe asfalt până în Pasul Sella. Aici Cristi se resimte așa că îl ajut cât pot. Iau o Cola de pe margine, beau o gură și i-o dau lui. Ajungem cu greu în vârf.

Începem coborârea și îi zic să stea calm, să nu riște și să vină după mine. Porțiunea de potecă devine din nou abruptă și în urcare. Îl simt tot mai slăbit pe Cristi. Următoarele 30 de minute cred că au fost cele mai grele pentru el până atunci. Îl împing cât pot, dar era o singură trasă rulabilă așa că mă chinui să-l împing, pierd aderență, dar oarecum înaintăm. Urcarea era tot mai abruptă, cu zone tehnice, chiar și pushbike.Reveniți pe forestier, duc trena cât pot de tare și ne rupem de echipa care stătea comod la spatele nostru. Pe coborâre mergem blană, Cristi mă urmează fără ezitări și depășim câteva echipe mai lente. O ajungem pe tipa de la mixt, o depășim. Trecem linia de finiș, toate femeile în spatele nostru deci totul e în regulă. Haha.La finiș am avut parte de cele mai bune mini pizzauri și paste de când pedalez pe la concursuri. Aveai de toate așa că am mâncat ca unul care a stat o lună pe o insulă pustie.Urma ceea ce eu aș fi numit etapa regină, ziua a 4-a. Începea TransAlpul la propriu. iar noi eram in inima Dolomiților așteptând fierăstrăul din următoarea zi…