De Victor Perdevară
Stiam putine detalii despre locul unde urma sa dorm. Patru case undeva pe deal, o vedere superba cu deschidere panoramica spre ocean si un fost centru de vacanta acum ocupat. Mi-ar fi fost mai usor daca cineva ar intelege toate aceasta in limba engleza. Punctele de informare turistica ma ajuta sa imi fac varf la creion. Au cele mai bune ascutitori din oras si oferta capitalistica a lanturilor de cafenele, restaurante si hoteluri. Mi-a fost mai usor sa ajung la mediateca din apropierea portului. Il intreb pe tipul de la casa daca poate sa ma serveasca cu o galeata de internet. Ma gaseste special atunci cand imi prezint velo-martoaga si originea. Conversam in limba engleza pana vad o doamna care aseaza discret niste carti pe masa.
Ma retrag pentru a urca scarile cate doua.O fata imbracata cu un tricou murdar se sprijinea cu piciorul drept pe calorifer. Langa se gasea un baiat cu o coada pe mijlocul capului. Ma asez langa un batran care parea tipul de boschetar intelectual. Dupa o ora se anunta, ca intr-un complex comercial, ca a venit vremea sa ne apropiem de intrare. Copiez numarul de telefon al gazdei fara sa ma uit peste adresa. Cobor sa il intreb pe tipul de la casa daca are credit pe telefon. Vrea sa se asigure ca o sa sun pe cineva in Franta si nu pe mama din Romania. Intind peticul de hartie pentru a arata prefixul si apoi primele trei numere. Isi loveste buzunarele de la pantalon pentru a ajunge la concluzia ca telefonul se afla in vestiar. Stabilim sa ne revedem in fata grilajului de la intrare.Isi agata haina neagra de jeans pe ghidonul de la velo-martoaga. Sta ca pe un cuier si atunci cand isi ruleaza tigara. Prima data o raspuns casuta vocala a lui François. Inchid repede pentru a apela inca odata numarul. A doua ora a mers apelul pana spre mesagerie. Imi mai ramane sa-i explic lui Andre si poate asa va intelege unde vreau sa dorm noaptea asta. Da dovada de o reactie deloc surprinzatoare. Cativa rezidenti de acolo sunt utilizatori frecventi. Plus ca mai stia despre prezenta centrului de vacanta din afara orasului Douarnenez.
Inteleg din toata harta lui ca am de trecut o punte peste golf si de acolo spre plaja Sables Blanch. Iar dupa asta voi urca panta abrupta pana unde imi spune tabla ca s-a terminat orasul. Pe traseu am intrebat de cateva ori daca sunt pe coordonatele date de Andre. Il sun pe Françoi dintr-un birt unde se faceau probe de sunet pentru un concert latino. Plec fara sa vorbesc cu gazda pe drumul deja cunoscut.Imping velo-martoaga pe ultima strada din oras si trec apoi printr-o padure curata. Apare primul sat si cateva case pe partea dreapta a drumului. O masina frantuzeasca se opreste dupa ce imi citeste confuzia si nevoia unui loc de dormit. Se intoarce pentru a-si parca masina in fata casei. Numele gazdei il face sa ridice din umeri.
Coboara in slapi cu labradorul alaturi. Avea nisip in jurul gleznelor si parea venit de la plaja. Imi spune ca anul trecut a trecut printr-o experienta asemanatoare. Opt luni a mers pe jos, impreuna cu sotia lui, in Africa pentru a face apoi un film despre experienta lor. Cautatul unui loc de dormit facea parte din rutina lor cotidiana. Ne oprim dupa 500 de metri in fata unui indicator pe care scria inghesuit, Chemin des Roches Blanches. Drumul prost pavat ma scutura pana la intrarea din centrul de vacanta.
Continuarea articolului poate fi citită pe blog-ul lui Victor Perdevară
