Legăturile de tură sunt piesele cele mai complicate ca şi inginerie din echipament. Ele sunt adevărate minuni ale tehnicii şi inovaţiei, în special modelele noi minimaliste cu prindere în puncte!
Caracteristica principală a tuturor legăturilor de tură este că acestea trebuie să aibă două moduri de funcţionare: un mod cu călcâiul fixat pe schi, folosit la coborâre şi un mod cu călcâiul liber, folosit la urcare. În plus, cea mai mare parte dintre legături au un sistem de înălţător pentru călcâi, care este folosit pentru asigurarea unei poziţii cât mai orizontale a tălpii clăparului la urcarea pantelor abrupte. Înălţătoarele au de obicei 2-3 trepte pentru diverse înclinaţii ale pantei.
Ca şi sistem de funcţionare, legăturile de tură se împart în două mari categorii, foarte diferite între ele şi pe care le vom trata separat: legăturile cu prindere clasică şi legăturile cu prindere în puncte.
Legăturile cu prindere clasică
Cel mai vechi sistem de legături şi până nu demult şi cel mai popular este cel cu prindere clasică a clăparului. Legătura este asemănătoare ca sistem de prindere cu cea de la schiul alpin, vârful proeminent al clăparului este introdus în partea din faţă a legăturii iar călcâiul declanşează partea din spate care îl fixează prin compresie pe partea sa proeminentă. Cea mai mare diferenţă faţă de legăturile de schi alpin este că la cele de tură tot sistemul este montat fie pe o placă, fie pe o tijă care pivotează în jurul unei încheieturi în faţă pentru a facilita mersul, dar care se blochează în spate pentru coborâre.
Există totuşi câteva amănunte importante care deosebesc sistemul de prindere faţă de cel de la schiul alpin. Aceste modificări apar datorită faptului că talpa clăparilor de tură nu este din plastic ci este o talpă de bocanc din cauciuc. Astfel, ea nu are grosimea standard pe care o au tălpile de schi alpin, cauciucul uzăndu-se în timp şi grosimea scăzând. Din acest motiv, legăturile de tură au un şurub de ajustare a înălţimii prinderii din faţă de la legătură. Talpa de cauciuc are şi o altă aderenţă faţă de cea de plastic, aşa că ea nu va sări aşa de uşor în lateral din legătură ca şi talpa de clăpar normal. Din acest motiv, legăturile de tură sunt dotate fie cu un material cu aderenţă scăzută, fie cu o placă culisantă care să faciliteze acest lucru. Tot din acest motiv este nerecomandată folosirea clăparilor de tură pe legături normale de schi alpin.
Călcâiul este prin modul său de funcţionare autoreglabil şi nu este perturbat în funcţionare de variaţiile de grosime ale tălpii. De reţinut este faptul că reglajul înălţimii vârfului este obligatoriu. Clăparul nu trebuie să aibă joc în legătură!
Pentru modul de mers, platforma sau tija pe care este fixată legătura se deblochează fie din mers cu ajutorul unei clapete (de obicei chiar înălţătorul), fie în cazul modelelor mai solide de la Marker cu o tijă aflată sub clăpar – acestea necesită scoaterea clăparului din legătură pentru comutarea între modurile de mers şi schi.
Sistemul este foarte fiabil, deoarece practic legăturile sunt fixe pe platformă, singura piesă în mişcare fiind platforma care se roteşte în vârf în jurul unei articulaţii simple. Acesta este punctul cel mai solicitat al legăturii, dar proiectanţii l-au făcut suficient de rezistent. Au existat pe piaţă o serie de legături marca Naxo care aveau totuşi probleme în această zonă, acestea nemaifiind în producţie.
La mers, platforma calcă în spate fie direct pe schi, fie pe înălţător. La unele modele înălţătorul are 2 sau 3 trepte care ajută la urcarea pantelor mai abrupte. În funcţie de model, manevrarea înălţătorului se poate face mai mult sau mai puţin uşor şi din mers cu băţul.
Ca şi sisteme de securitate, legăturile de tură cu prindere clasică sunt foarte asemănătoare cu cele de schi alpin. Clăparul poate să iasă în caz de şoc atât din călcâi cât şi din vârf. Unele modele au în spate declanşarea sistemului de siguranţă doar pe verticală, altele şi pe lateral. Toate aceste sisteme sunt reglabile exact ca şi la legăturile de schi alpin.
O altă caracteristică importantă este faptul că, datorită tijei pe care este amplasată legătura, aceasta nu poate fi universală ca mărime, deoarece mărimile mici de clăpar ar călca cu călcâiul pe mijlocul tijei şi ar forţa-o, plus că ar fi şi multă greutate inutilă. Astfel, legăturile de acest tip se produc în mai multe mărimi, de obicei trei. Dacă legătura de tip M are şanse să fie bună pentru toată lumea, mărimile mai extreme de clăpari au nevoie de legături S sau XL (dintr-un motiv ciudat unii producători nu au L, doar S, M şi XL).
În rest, toate reglajele necesare legăturilor, dar şi modul exact al lor de funcţionare ar trebui să fie disponibile în manualul de utilizare pe care ar fi bine ca proprietarii să îl studieze.
Legăturile cu prindere în puncte
Acest tip de legături nu este nou pe piaţă, ele existând încă din anii 80. Ele au făcut însă mulţi ani de zile obiectul unui patent al firmei austriece Dynafit, ceea ce a limitat oarecum răspândirea lor. Chiar şi aşa, popularitatea lor a fost foarte mare, în special la cei ce îşi doreau un echipament uşor. De câţiva ani însă, patentul a expirat şi au apărut o grămadă de noi modele de legături în puncte. Unele sunt produse de companii noi, altele de producători de schiuri dar până şi vechii producători de legături clasice s-au reorientat spre acest sistem. Evident, şi Dynafit au fost motivaţi să îşi îmbunătăţească mult gama pentru a rămâne competitivi pe această piaţă. Din această luptă au rărăsit multe idei noi şi legături senzaţionale pe care acum 5-10 ani nu şi le imagina nimeni.
Legăturile în puncte le putem împărţi în trei mari categorii: cele clasice, cele ultra-uşoare de competiţie şi cele complexe de freeride. O să prezentăm întâi modelele clasice, ocazie cu care o să prezentăm şi modul acestora de funcţionare, după care vom vedea care sunt modificările apărute la celealalte tipuri. Domeniul este oricum într-o explozie în ultima perioadă şi noutăţi tehnice şi inovaţii apar iarnă de iarnă.
Legătura clasică de tură în puncte o putem considera a fi Dynafit Speed Turn, model rămas relativ neschimbat de peste 20 de ani. Ea este formată din două piese pentru fiecare picior, o piesă pentru vârf şi una pentru călcâi. Clăparul este prins de aceste legături cu ajutorul unor pini care intră în nişte inserţii speciale aflate pe clăpar.
În partea din faţă, legătura are doi pini laterali care la închiderea legăturii intră în două inserţii metalice din vârful clăparului asigurând fixarea foarte puternică a acestuia. Totuşi, forma rotunjtă a pinilor şi a inserţiilor permite ca, dacă are călcâiul liber, clăparul să se poată roti pe verticală în legătură în jurul acestor prinderi, mişcare prin care se execută mersul pe plat şi urcatul. Avantajul mare faţă de legăturile clasice este că părţile componente ale legăturii rămân fixate pe schiuri, singurul care culisează fiind clăparul. Astfel, greutatea ridicată la fiecare pas este mult mai mică, dar şi punctul de pivotare a legăturii este în dreptul degetelor, la legăturile clasice fiind la câţiva cm în faţa clăparului şi necesitând o cursă mai lungă a piciorului. Introducerea piciorului în legătură în faţă este automată (deşi poate să necesite o perioadă de acomodare cu alinierea pinilor cu inserţiile), dar pentru scoaterea piciorului din legătură trebuie apăsată o clapetă.
În partea din spate, legătura este formată dintr-un corp rotativ care are patru poziţii. În prima dintre ele, sub clăpar sunt introduşi doi pini care se ataşează de inserţiile din călcâiul acestuia pentru a-l bloca în vederea coborârii. A doua poziţie face ca legătura să nu mai atingă clăparul în spate, acesta sprijinindu-se direct pe schi. Este modul perfect pentru deplasarea pe plat. La încă o rotire, călcâiul ajunge să calce pe corpul legăturii, care are rol de înălţător mediu. Cu încă o rotire, sub clăpar ajunge înălţătorul mare.
Pentru scoaterea clăparului din legătură se apasă o tijă în partea din faţă şi se eliberează vârful, călcâiul ieşind apoi singur afară din legătură. Sistemul permite trecerea de la mers la schi şi modificarea înălţătorului din mers, prin acţionare cu băţul sau cu mâna. Din păcate însă, pentru trecerea de la schi la mers este nevoie de scoaterea clăparului din legătură, călcâiul neputând fi dezactivat din modul de schi altfel.
Un amănunt important este că tija cu ajutorul căreia se scoate clăparul din legătură, aflată în faţă, prin tragere în sus blochează legătura. Acest lucru este necesar în modul de mers, altfel existând riscul destul de mare ca să iasă clăparul din legătură. Nu trebuie apoi uitată legătura blocată la coborâre.
Ca şi securitate, legăturile în puncte nu respectă normele ce se aplică celor de schi alpin şi multă vreme au fost considerate periculoase. Ele au totuşi un sistem de eliberare a călcâiului atât pe verticală cât şi în lateral, reglabile separat. Problema e că eliberarea la şoc nu se poate declanşa din vârf, vârful va elibera clăparul doar după ce acesta iese din legătura din spate. Dacă legătura este uitată sau lăsată intenţionat în modul blocat, există riscul ca piciorul să nu mai fie eliberat în caz de accident şi să apară probleme. Totuşi, timpul şi statisticile au demonstrat că nu există un pericol real în acest sens, frica fiind mai mult teoretică.
O îmbunătăţire apărută în ultimii ani este călcâiul cu doar două poziţii, mers şi schi, pentru înălţător fiind folosite nişte plăcuţe speciale de pe legătură. Se pare că sistemul este mai fiabil şi mai uşor de utilizat. De asemenea au apărut îmbunătăţiri şi în partea din faţă, unde modelul Radical are nişte opritoare care ajută poziţionarea perfectă a vârfului în legătură din prima încercare.
O variaţie a legăturii clasice este cea de competiţie. Aceasta are un vârf asemănător, dar călcâiul este mult minimizat. Prinderea clăparului se face pe o mică piesă metalică în formă de U, tensiunea din aceasta dând şi rezistenţa legăturii la eliberare în caz de cădere. Adică legătura are o valoare unică, neajustabilă, în jur de 7,5 DIN, dar râmân însă funcţionale eliberarea laterală şi verticală. Piesa din spate nu se mai roteşte, pentru modul de mers existând o clapetă care acoperă pinii pentru ca aceştia să nu intre în inserţiile din clăpar. Acest tip de legături nu au în general mai multe niveluri de înălţător, doar o singură poziţie pentru mers, un pic înclinată. Călcâiul acesta de race este o realizare inginerească de excepţie, fiind un sistem absolut minimal şi perfect funcţional.
De cealaltă latură stau legăturile de freeride. Acestea sunt îmbunătăţiri ale celor clasice, având adăugate sisteme complexe de prindere a clăparului. Unele păstrează sistemul Dynafit şi în faţă şi în spate, altele doar în faţă, spatele fiind clasic. Toate mecanismele complicate au rolul de a mări siguranţa în caz de accident, piaţa vizată fiind cea de freeride, unde vitezele şi forţele în legături sunt foarte mari.
Accesoriile legăturilor
Indiferent de tipul lor, legăturile de tură au două accesorii opţionale. Chiar dacă o mare parte a legăturilor de tură vin echipate cu o chingă cu care se asigură schiul de picior pentru a evita pierderea acestuia, unele modele vin echipate cu stop-schi, frâna care nu lasă schiurile să plece la vale în caz de accident. La moajoritatea modelelor se poate adăuga un stop-ski şi ulterior dacă ele nu au venit echipate cu aşa ceva, dar există şi modele la care acest lucru nu este posibil.
Un alt accesoriu important sunt colţarii de gheaţă care se montează la mers sub clăpar pentru traversarea de zone cu gheaţă periculoasă. Prinderea acestora diferă de la un model la altul, dar în general cam toate legăturile de tură permit montarea de colţari.
Concluzii
Alegerea legăturii potrivite nu este aşa de grea. Dacă e să privim situaţia cu sânge rece trebuie să recunoaştem că legătura clasică este pe moarte. Noua generaţie de legături în puncte sunt fantastice, performante, uşoare şi sigure. Singurul dezavantaj este necesitatea folosirii de clăpari speciali, aşa că mare atenţie la cumpărarea acestora, să aibă inserţiile necesare.
Eu personal aş recomanda alegerea unui model cât mai simplu şi mai fiabil, în genul Speed Turn-ului, investiţia în legături speciale, foarte scumpe, fiind de multe ori doar un moft care nu e necesar. Dar pentru cei care nu vor să schimbe clăparii, vor să poată folosi clăparii de schi alpin sau efectiv nu fac mulţi km pe piei şi îşi doresc să nu cheltuie foarte mulţi bani, legăturile cu prindere clasică sunt încă o variantă de luat în seamă.
