Dobrogea are un loc special în inima mea, am mai spus asta, iar cursele de MTB din Dobrogea sunt şi mai speciale pentru mine. Aşa că am ridicat pânzele dubei racing, vineri noaptea către Luncaviţa, la Explorer MTB Challenge, hotărât să dorm pentru prima dată în maşină, cu capul lângă F-SI4, ca un militar în misiune. Eram şi curios cum urma să mă dau după Carpathian MTB Epic, am pus înapoi pe bicicletă foaia originala, non-ovală, 34T şi mă tot gândeam că anul ăsta nu am avut nici o zi de concediu şi deşi unora viaţa mea le poate părea un concediu, nu e aşa, orice activitate repetitivă trebuie întreruptă cu o activitate de alt gen, de exemplu, s-ar putea ca şi câteva zile de corporaţie să îmi para ca o vacanţă. Poţi să ştii? Cert este că m-am holbat la luminile de noapte ale eolienelor şi la satele dobrogrene, având în mod clar o senzaţie de concediu, mai ales că era lună plină şi mi-am adus aminte de când eram mai tânăr şi mai rebel şi mă dădeam pe aici cu motorul. Ce timpuri!
După o noapte petrecută în dubă, soţia grijulie şi setată pe Road Grand Tour – August Rush – viaţa într-un cuplu de ciclişti amatori e atât de specializată, încât, iată, el merge la o cursă, ea merge la alta, a insistat să iau un sac de dormit, că altfel aş cam fi îngheţat, m-am trezit cu nişte picioare aşa de uşoare şi cu senzaţia aia de concediu, încât, parcă chiar eram în concediu. S-a dat startul, în primele sute de metri motorul a început să tuşească şi să elimine din rezidurile săptămânii fără bicicletă de după Carpathian Epic şi când am intrat pe prima coborâre uşoară, m-am pregătit să-i dau drumul manevra mea favorită – blană în coborâre uşoare pe pinion mic, dar, lanţul a sărit din nou. M-am trezit rapid în capătul unui grup de rideri, ca la CMTBE, descălecat să pun lanţul la loc, deci clar e o problemă de transmsie, pentru că am revenit la foaia originală, totul e stock, deci care e problema? Pe parcursul cursei, lanţul, l-am numărat, mi-a sărit de exact cinci ori, făcându-mă să merg pe lungile coborâri forestiere pe penultimul pinion, cu o senzaţie de motor supraturat şi totală lipsă de eficienţă. Deci, chiar era mai bine cu foia ovală, care mi-a lipsit mult ca „feeling” la pedalat. Dar, pe altă parte, am încercat să cobor cât mai curat şi mai fluent pe forestierele care erau destule, bucurându-mă de pilotaj. Căldura nu a fost o problemă pentru mine, deoarece îmi place, s-a mers şi mult prin pădure, trebuind să fii tot timpul atent la lumini, umbre şi şleauri, dacă voiai să mergi mai tare, am prins şi un bunny hop de toată frumuseţea peste un buştean şi pe măsură ce mă apropiam de final, am început să mă simt din ce în ce mai bine şi să îmi pot duce pulsul aproape de pragul anaerob. Terenul semăna mult cu ceea ce cunosc eu de pe lângă Bucureşti, Cernica şi Comana, forestier cu destule viraje, pompare, viteză, la un moment dat a venit o porţiune lungă acoperită cu un nisip fin, care m-a dus cu gândul la Dakar, au început să apară şi marcaje cu o singură cifră ce indicau numărul de kilometri rămaşi până la final, am prins un concurent mai tânăr din urmă, cu un echipament cu MTB Roman, când deodată, marcajele, dar unde sunt marcajele? Urcasem cu aplomb ceva pante, văzând că am 70 de kilometri pe ceas şi gândindu-mă să o ard tare pe final, coborăsem cât de rapid puteam pe penultimul pinion un forestier, dar iată mă ajuns lângă un cetăţean aşezat pe un morman de lemne, cu colegul din Roman apărând şi el din spate, spunând ceva despre pierderea podiumului.
Deşi aici mi-aş putea deschide o firmă de consiliere, prioritatea pentru mine era să găsesc drumul spre Cetăţuia, pentru că, la fel ca şi la CMTBE nu mai îmi luasem telefonul cu mine. Aici intră în acţiune eternul românesc şi psihologia din Las Fierbinţi, un serial pe care de altfel nu îl apreciez, ţin eu să spun asta neapărat, pentru că mi se pare programare mentală a pagubă, cetăţeanul de pe lemn alegând să îmi dea un răspuns foarte întortocheat la întrebarea „ e departe Cetăţuia?”. Ceva gen Oracolul din Matrix, am pus eu mâna pe tine orăşene, fapt pentru care am făcut ce aş face mereu, m-am întors şi am plecat să caut Cetăţuia în regim propriu. Adică am început să urc la loc forestierul cu tânărul mtbist pe urmele mele, până când am dat de nişte benzi, tânărul a luat-o după ele, eu, mai bătrân şi mai păţit, eram de părere că sunt prea vechi şi relativ ascunse, nu le-aş fi văzut niciodată când treceam pe acolo în viteză. Dar, am luat-o pe acolo, pentru că se vedea o vale, cu nişte acoperişuri, ce putea fi Cetăţuia, la urma urmei cât de departe să fie? Tânârul mtbist din Roman s-a cam activat pe coborâre, dar până la urmă eu am făcut o buclă mai largă şi i-am spus că o iau relaxat spre finiş. La urma urmei, se vedea o linie de electricitate, se vedeau gospodării, o biserică şi o carieră, nota bene, înainte de start, coborăsem câţiva kilometri pe asfalt, spre Luncaviţa şi chiar am făcut o poză cu drumul spre o carieră de piatră. Trebuie că eram pur şi simplu pe cealaltă parte. Singura problemă era să nu se panicheze Roxana că nu dau nici un semn şi să nu mai sprinteze bine la August Rush. Am consumat ultimul gel si ultimul baton SiS, ultima gura de isotonic SiS, am urcat şi am coborât nişte drumuri, dar culmea, în toate gospădăriile alea risipite nu era ţipenie de om. Până la urmă am dat de un domn, cumsecade de data asta, care mi-a spus să urc spre biserică – asta încercam eu să evit, pentru că nu mai aveam chef, apoi în carieră, apoi să cobor în asfalt, toate bune şi frumoase, am mai bobinat eu prin peisaj, timpul trecea, startul soţiei se apropia, bărbatul de la MTB semn nu mai dădea, soarele apunea, staţi aşa, că nu era chiar aşa târziu, cert e că am ieşit în asfalt, dar am ieşit undeva, fix lângă casa organizatorului, Ion Boncea, care, merită spus, atunci când am venit aici pentru Somova XC, m-a cazat şi mi-a dat de mâncare! Aşa că, ce să mai spui, dă-o încolo de rătăcire, acum trebuia să aflu dacă Luncaviţa era în stânga sau în dreapta şi să ajung la un telefon. Am ajuns în schimb la un nou personaj desprins din scrierile lui Balzac sau Moliere, care a lăsat dintâi un hohot de râs teatral atunci când i-am pus întrebarea, ceea ce m-a făcut să fiu dur, ca Neo, în Matrix: “Îmi spuneţi unde e Luncaviţa? Sau nu?”. Apoi, ca să nu râmână omul cu o părere proastă i-am mulţumit cu cele mai populare urări “Domane Ajută! Sănătate! chiar şi un “Să trăiţi”. Ieşisem în Isaccea şi trebuia să fac Revărsarea-Rachelu-Luncaviţa, pe asfalt, aşa cum m-am lăudat eu că sunt şoselar, ceea ce a dus parcursul meu la 107 km cu 2.200 metri diferenţă, ce pot să spun, un foarte bun antrenament pentru visul meu, Haute Route. Am dat şi telefon acasă de pe drum, am avut timp să monitorizez şi ce se întâmplă cu transmisia, poate este o problemă de schimbător, pentru că pur şi simplu lanţul e catapultat la schimbările pe pinioane mici, m-am întreţinut cordial cu Ion Boncea pe tema celor întâmplate – că să nu o mai lungesc, am învăţat o vorbă de la Train Goga – worse things happen at sea şi m-am întors acasă cu duba, de această dată prinzând şi lumină să admir peisajele. Ca într-un concediu pe repede înainte.
