Wekend-ul ce tocmai a trecut a fost unul plin. Sambata, am participat la VLC Mountainbiking, un concurs ce mi-a cam dat batai de cap inca de cand am vazut profilul: 70 de km cu peste 2100 de m diferenta de nivel nu suna chiar usor la ritm de concurs.
Desi nu am mai participat la curse ca aceasta, aveam sperante la un rezultat bun in ceea ce priveste clasamentul general, insa au existat cativa factori care m-au impiedicat sa imi ating scopul, si cele mai important cred ca a fost odihna, caci am dormit doar 2 ore in seara de dinaintea concursului.
Ziua incepuse deja prost si a continuat asa pana la final. Desi am ajuns cu 10 minute inainte de start, mi-am dat repede bicicleta jos de pe masina, m-am schimbat la foc automat si m-am pus la start inca increzator in fortele mele.
Startul pentru mine a fost unul destul de linistit, desi pe prima parte in care am fost escortati cu masina de politie se mergea cu 40 de km\h, in pluton se glumea si se radea, dar imediat dupa ce a inceput urcarea, zambetele de pe fata noastra au cam disparut.
Sincer sa fiu ma asteptam sa se produca rupturi mari, insa s-a mers foarte compact primii 10-15 km. Am incercat sa nu fortez foarte mult pe prima parte, si sa merg cu rezerve, nestiind ce ma astepata in urmatorii kilometri.
Nu dupa mult timp lucrurile au inceput sa se strice. Durerile de spate au aparut destul de devreme, iar orele de somn care imi lipseau cu desavarsire jucau un rol important. Ma simtem bine, picioarele imi mergeau, si strategia era in plina desfasurare, insa cascatul cu gafaitul nu se prea combinau.
Pe la km 20 eram pe locul 5, insa imediat ce am iesit in golul alpin, cheful de a mai trage pentru un rezultat bun imi disparuse complet. Renuntasem la ideea unui rezultat bun, si continuam la un ritm usor si constant de antrenament.
Dupa ce am lasat pedala, oamenii din spate au inceput sa ma ajunga. Am incercat sa merg le iau ritmul si sa merg in roata lor, insa oboseala era prea mare sa ma pot concentra, asa ca am preferat sa pastrez distanta.
Desi nu sunt genul care se da batut, dupa 35 de km de urcare continua ma batea gandul sa abandonez. M-am oprit intr-un punct de alimentare, am baut apa, m-am uitat in spate sa vad cine vine si acela era momentul decisiv, care avea sa hotarasca soarta cursei. I-am intrebat pe voluntari la cati km se afla urmatorul punct de alimentare si am ales sa continui cursa .
Ei bine, desi aflat la km 35, urmatorul punct de alimentare a fost la finish, caci nu am mai gasit niciunul pe tot parcursul traseului.
Urcam deja de 40 de km, si ca totul sa fie perfect, norii s-au adunat si a inceput sa tune si sa fulgere din senin. Eram deja satul de urcare si asteptam cu mare nerabdare sa ma bucur de coborare, dar ca ziua sa fie perfecta, dupa nici 2 km de coborare am facut pana. Momentul perfect as putea spune. Nimic nu putea fi mai frumos decat sa imi repar pana singur in padure, pe o ploaie torentiala. In acel moment pentru mine cursa se incheiase. Mi-am facut linistit pana si am inceput sa cobor, insa de data aceasta mult mai usor pentru a evita un alt incident.
Nu mult m-am putut bucura de frigul de afara si de apa extrem de rece care cadea de pe crengile copacilor, caci putin mai jos un alt baiat facuse si el pana. Dar cum pentru mine totul se incheiase, m-am oprit si l-am ajutat.
Coborarea tehnica de pe prima parte s-a incheiat pe la km 53 destul de brusc intr-un rau ce trebuia traversat, dar ce mai conta, eram deja ud pana la piele. Oboseala incepuse sa se adune si tot ce imi doream era sa ajung la finish, dar drumul pana la final a fost unul extrem de lung desi mai aveam doar 19 km de coborare pe drum forestier.
Ploaia nu inceta deloc, ba chiar mai mult debitul se marise, iar ca sa mai vezi ceva in fata era destul de greu, insa nimic nu ma mai putea opri. Temperatura de afara in jur de 17 grade, poate chiar mai mica, ploaia rece de munte si cu vantul de pe coborare ma faceau sa ma simt ca in emisiunea de supravietuire a lui Bear Grylls, doar ca eram pe bicicleta.
Corpul imi inghetase atat de tare, incat ramasesem blocat in aceasi pozitie pe bicicleta, iar din cauza frigului, la fiecare soc pe care il primeam in ghidon, mainile ma curentau.
Ei bine pana la urma, am sfarsit cu bine. Un concurs care din punctul meu de vedere a tintit catre un nivel de experienta al riderilor mai ridicat, atat in ceea ce priveste traseul cat si marcajul, care a fost mai mult spre orientare turistica, dar si al concurentilor. Sunt mandru ca am reusit sa termin cursa intr-un timp rezolnabil de 4 ore si 40 de minute. Desi nu am fortat la potential maxim, in final am reusit sa inchei pe locul 3 la categorie si pe locul 9 la general.
Fericit ca am scapat cu bine dupa concursul de la Valcea, a doua zi am particiapt la Dracula Bike Fest, un concurs ce avea sa fie floare la ureche fata de cel precedent. M-am dus la start foarte increzator in mine, caci trebuia sa imi iau revansa de la gafa pe care o facusem inainte. De data aceasta am pornit cu bateriile incarcate la maxim, iar cei 18 km de drum forestier pe care ii aveam de parcurs nu aveau sa fie o mare problema, dar chiar si asa concurenta a fost una pe masura.
Starul a fost unul in plina forta, alaturi de Stan Cristian, Razvan Juganaru si de inca un baiat, Valentin Rosoaga, de 23 de ani legitimat la o echipa din Spania care ne-a cam lasat cu gura cascata pe toti. Am pornit inca de la inceput, toti 4 insa ritmul impus de Valentin a fost unul extrem de ridicat, asa ca dupa 4 km eu am fost primul care s-a rupt din pluton, iar dupa aceea usor usor au urmat Razvan si Cristian.
La o cursa de doar 18 km ritumul nu putea fi decat unul alert, iar eu eram odihnit si gata sa dovedesc de ce sunt in stare, asa ca am tras cat am putut de mine, iar nu dupa mult timp pe la km 6 l-am prins pe Razvan din urma si am contiunuat impreuna, dar nu foarte mult timp, caci experienta si-a spus cuvantul. Imediat ce a venit portiunea de fuga, picioarele mi-au clacat, caci inca nu am destula forta pentru a fi un om de plat.
Dar cu toate astea am contiunat in urma lui si am incercat sa mentin ritmul. La 18 km de drum forestier nici nu trebuia sa fie prea greu, asa ca in final am reusit sa termin pe locul 2 la categorie si pe 4 la general.
Asa a luat sfarsit un weekend al mountain bike-ului din care am invatat cat de greu si imprevizibil este acest sport. Concursul de la Valcea a fost unul pe care cu siguranta nu il voi uita multa vreme si sper ca pe viitor sa prind din ce in mai multa experienta si sa mai existe astflel de concursuri, caci doar asa putem avansa ca sportivi, trecand prin ce e mai rau.
Material editat de Alexandru Avram.
Nu scrii rau dar vezi ca te lasa memoria si esti destul de tanar:) Urcarea de la DraculaBike a avut cam 3.5km, cand te-am ajuns erai cu Juganaru, apoi te-am lasat in spate pe plat. Am mers cu Juganaru (nu avea rost am zis eu atunci sa trag singur dupa ce initial il depasisem, desi poate asa ar fi trebuit, sa nu-l astept..), apoi el s-a dus mai in fata, baiatul de pe locul 2 a spart, eu am venit pe 3 si tu pe 4. Oricum nu ai distorsionat prea mult realitatea, bafta in continuare!;)
Salut! Multumesc pentru ca ai citit. Din punctul meu de vedere nu am distorsionat cu nimic realitatea, doar nu am intrat foarte mult in detalii, iar in ceea ce priveste urcarea de 3,5 km nu stiu exact la ce te referi. Traseul de la Dracula este extrem de simplu, cat urci atat cobori, avand in vedere ca se merge pe acelasi drum.