Dinu Țurcanu, „corespondentul nostru de la fața locului”, a participat în septembrie la adidas Terrex Infinite Trails, unul dintre cele mai mari și importante concursuri de alergare montană din Europa și Austria. Experiența a fost fantastică, iar în rândurile următoare Dinu ne povestește despre cum s-a simțit la cursă și care au fost particularitățile traseului.
Ziua cursei a sosit, în sfârșit la adidas Terrex Infinite Trails! Startul e la 6 dimineață pentru cei de la 60 k, iar hotelurile au micul dejun de la ora 4 AM, ca toți alergătorii să poată să poată mânca înainte de start. Cum am mai zis, nici o mutră acră, zâmbete, cineva cânta în restaurant când am coborât, primul alergător al zilei!
Zona de start freamătă de emoții, muzică, îmi fac ritualul de încălzire, un pic de alergare ușoară și mult streching printre cameramani, alți alergători și susținători care se pregătesc de start. E destul de multă lume ținând cont că nu e nici 6 dimineața, iar emoțiile dau pe dinafară. 3, 2, 1, staaart și o luăm la goana pe străzile destul de animate ale stațiunii. Traseul șerpuiește prin oraș, apoi începe să urce pe la periferie, prilej de câteva poze din viteză, iar în 3-4 km intrăm în pădure, unde începe adevărata urcare.
Primul vârf se numește Gamskarkogel și este un gigant înierbat de aproape 2.500 m, legat prin creste pământoase, subțiri și destul de expuse de alte vârfuri secundare. După 3-4 km pe poteci prin pădure ieșim într-o vale care ne scoate după o urcare abruptă pe la km 8 în creastă care duce la Gamskarkogel.
Peisajul este spectaculos, suntem în plin soare al dimineții, pe când valea adormită de sub noi pare că încă nu s-a trezit. Alergarea pe creasta îngustă este o plăcere, iar vârfurile secundare se succed până ajungem pe Gamskarkogel.
Coborârea care urmează este abruptă, brutală chiar, și deși făcusem primul vârf din cele 3 principale și nu trecuseră 2 ore, știam că e doar încălzirea. Se coboară tare, dau drumul la picioare cu grijă pentru că potecă este abruptă, cu multe rupturi și destul de întortochiată, destul de similară cu cele din munții noștri. În nici un caz nu e de viteză, nu pentru alergătorul obișnuit.
Din păcate văd un alergător accidentat, înconjurat de salvamontiștii care îl pregăteau pentru extragerea aeriană și a fost cât pe aci să le dau și eu de lucru pentru că într-un loc unde potecă era mai alergabilă, dar foarte îngustă, am călcat alături și era să mă duc în cap. Am făcut vreo 2-3 pași pe un singur picior până am reușit să mă echilibrez. De aici a mai fost un pic până la fundul văii, unde ne aștepta un CP cu de toate și începutul celei de-a două urcări, Graukogel.
Graukogel este o urcare diferită, mai întâi pe un drum forestier, care probabil iarnă este o pârtie gen Drumul Roșu/Drumul de vara, iar apoi direct pe părții clasice până la stația intermediară a telescaunului, unde avem mulți susținători, un CP unde realimentez și beneficiez de o baie cu buretele, care mă răcorește și mă pregătește pentru ce urmează, adică cea mai tehnică bucată a traseului, o buclă de vreo 8 km, destul de tehnică. La un moment dat trebuia chiar să lași bețele deoparte, pentru a avea mâinile libere.
Porțiunea tehnică începe în ușoară coborâre, apoi urcă până la un lac alpin, iar de acolo prindem o creastă aeriană, o combinație între creastă Pietrei Craiului cu Acele Morarului din Bucegi, unde aveam zona în care bețele erau interzise, și organizatorii aveau corzi fixe și o mulțime de salvamontiști și voluntari, plus mulți spectator la încurajare. Porțiunea este extrem de spectaculoasă, doar că nu prea se poate alerga rapid când o dai la vale, unde – ați ghicit, este abrupt și poteca nu te îmbie să dai drumul la picioare tare.
Trecem iar pe la stația intermediară și apoi la vale pe aceleași pârtii de schi ca la dus. Am trecut de al doilea munte, și iar nu am putut să mă recuperez pe coborâre. Relevant e să spun că sus în vârful Graukogel aveam 28 de km cu 3.550 m diferența de nivel. Până jos s-au făcut aproape 40 km, dar o resimțeai de parcă distanță era mult mai mare.
Jos în vale trecem prin Bad Gastein chiar pe lângă celebra cascadă, iar drumul ne poartă prin stațiune, cu multă lume la încurajare și aplauze de la oricine ai întâlni, susținători, voluntari sau simpli trecători.
De aici drumul urcă prin pădure că apoi să se lase ușor în altă mică localitate mai sus de Bad Gastein, Böckstein unde avem alt CP. De aici începe ultima urcare, spre vârful cu numărul 3, Tischkogel, 6 km cu 1.300 m, incluzând și celebrul segment de pe Strava “Hell”. Pe urcarea asta am resimțit puternic căldura și cam toată lumea în jurul meu începuse să aibă probleme de la duritatea traseului.
A urmat urcarea spre Tischkogel, care merge inițial prin pădure, apoi pe o pajiște alpină, că la final să prindă o creastă care urcă direct spre vârf. Nici un compromis, fără serpentine prietenoase, doar o potecă ce șerpuiește ușor pe creastă, dar te duce drept în sus. Dacă privești la deal poți vedea alte furnicuțe care se târăsc în drum spre vârf, iar în dreapta se vede alt vârf, Stubnerkogel, un pic mai jos decât Tischkogel, dar decorat cu o cabană și o stație terminus de cabina, unde aveam punct de alimentare și știam că mă așteaptă Marina.
A fost o urcare foarte grea, pe ultima parte m-am cam târât, dar într-un final am ajuns sus și am traversat șaua spre Stubnerkogel ajungând la punctul de alimentare. Eram destul de avariat, așa că am stat câteva minute jos înainte să cobor spre finiș.
Până la final traseul e mult mai ușor, ultima coborâre nu e așa de tehnică și e mult mai alergabilă, merită după ce ai pătimit până acolo. La final organizatorii te mai trimit un pic prin stațiune, pentru a te bucură de încurajări, urale și felicitări, deși tu ai vrea doar să ajungi la final. Ultima linie dreapta e ca la UTMB, foarte mulți oameni și fiecare e serbat ca un învingător. Primești inclusiv bere la halbă la final, dacă mai intră. La mine a mai intrat!
Petrecerea de la final este una deosebită, fără termen de comparație cu alte curse, întrucât se desfășoară în thermele din stațiune, practic într-un bazin imens cu apă termală, iar după festivitatea de premiere și tradiționala bătaie cu bere între premianți, se da drumul la muzică și se dansează în apa călduță. Incredibil. Pasta party cu paste de mai multe feluri cu porții imense pentru refacerea de după cursă.
Ca o concluzie, aș vrea să va spun că merită să va uitați și la Infinite Trails ca o alternativă la alte curse din Alpi. Organizarea e peste ce am văzut la alte curse de afară, peisajele sunt incredibile, și există curse pentru toată lumea la un preș mai mult decât decent: 139 Euro pentru cursele de 30/45/50 km și 59 Euro pentru 15 km. Aș vrea să revin să încerc cursa pe echipe, mi se pare foarte incitant formatul cu 15/30/45 km fiecare alergând separate și contribuind la rezultatul echipei.
Câteva cuvinte despre cursa de 60 km. Chiar dacă 60 km nu par mulți pentru un ultramaratonist, este o încercare pentru voință și resursele voastre fizice și psihice. Este mai grea decât un 100 km clasic pentru că 2/3 din diferența este pe prima jumătate, și coborârile sunt tehnice.
Dar dacă voiam ceva ușor, ne apucăm de table, nu-i așa?
