Pentru că Lord Vader

Aviz celor lipsiți de ingrediente, următorul text face parte din seria cugetărilor personale și e la adăpost de orice forma de generalizare, poate doar puțină ironie fină și simbolistică subțire.

Țara lui „pentru că”.

Mă întreba un prieten nu demult, de ce nu mai merg weekend de weekend la concursuri, de ce nu-mi promovez “performantele” pe facebook ca restul și în principiu, de ce nu mă agit mai tare cu promovarea si cu obținerea rezultatelor. Pentru că un răspuns satisfăcător de cuprinzător era imposibil de oferit pe loc, l-am adus in discuție printre multe altele pe prietenul de nădejde, omniprezent in mentalitatea unei largi părți a cuvântătorilor cu aspirații sportive de pe la noi. Nu e vorba de bani și nici de alcool, e ceva mai subtil dar suficient de puternic incât să aline orice dezamăgire, oricât de mare ar fi ea. Faceți cunoștință cu domnul „pentru că”.

Pentru că ce, n-ai chef? Nu, sau poate doar puțin.  Când m-am apucat mai serios de cursele de mountain biking mă uitam printre altele și la ăia mai rapizi de pe la noi de prin țară și-mi doream să mă apropi cât mai mult de performanțele lor. Motiv pentru care primul an competițional a fost și primul an cu licență UCI și cu mândria de a concura doar pe traseul lung. Dacă era să mi-o iau pe coajă, să fie o aventură pe cinste. Recunosc, eram mânat încă de cultul personalității și de confortul unui trecut scurt în sportul de anduranță, lucruri care mă motivau mai tare ca orice. Însă la un moment dat lucrurile s-au schimbat. Nu știu dacă a fost în momentul în care am văzut că berea are același gust chiar dacă numele tău e primul sau al osutălea pe o listă interminabilă de nume. Poate a fost atunci când am realizat citind despre și comparând diferiți parametrii, că performanța la nivel înalt, gen faima lui Salam în lume, era de neatins. Nu că aș fi trăit vreodată acoperit prea tare de vălul opac sau chiar orbit de pereții groși ai bulei psihice pe care mi-o creasem ca să justific anumite porniri, dar comparând niște date simple am realizat că lucrurile țineau de voința mea numai până într-un punct. Punctul ăla nu-l vedeam în zare și sunt destul de sigur că nu-l văd nici acum, dar mi-am pus serios întrebarea dacă merită tot efortul văzând că propriul corp nu e prea încântat și nu prea rezonează cu viziunea încețoșată a centrului de comandă. Doar că găsisem satisfacția în propria evoluție mai presus de orice, iar senzațiile unei ture memorabile de mountain biking aveau un efect mai profund decât orice discuție, citat, documentar sau experiență socială într-un mediu familiar.

Mânat de senzațiile astea mergeam din stânga în dreapta, salivând adesea la pozele cu Karl Platt de la Grand Raid, ale lui Dave Wiens de la Leadeville sau mult mai recent ale lui Lakata în Transalp. Cam tot pe atunci mulți dintre eroii locali se transformau în oameni, iar performanțele spre care aspirasem erau deja în arhiva personală. Satisfacția obținerii lor, s-a diminuat tot mai mult, așa că la momentul la care mai bifam un obiectiv, timpul trecut scăldase dorința de altădată într-o ceață deasă, împreună cu satisfacția obținerii rezultatelor respective. Mi s-a întărit convingerea că evoluția personală și savurarea momentelor de intensitate din spatele ghidonului erau aproape totul. Competiția e în sinea ei nu doar profund inutilă, ci și foarte șubredă în lumina unei analize raționale. Ideea sportul în sine nu prea rezistă în fața unei analize strict logice. Doar că omul are nevoia de a se mișca, de a face sport. Nu e o nevoie individuală ci una generală dictată de evoluția ființei umane și de activitățile care i-au marcat existența. Cred că lumea nu realizează că stilul de viața modern e mult prea recent și totodată incredibil de nociv pentru corpul uman, modelat de-a lungul anilor de activități fizice intense. E normal, omul e înclinat spre a se raporta doar la propria existență și e puțin probabil ca vreun bătrânel de 200 de ani să citească materialul ăsta și să se regăsească în rândurile astea din prisma propriei experiențe.

Și totuși închizând paranteza asta înainte de a intra pe tărâmul debitărilor nelimitate pe variate teme, care de regulă intră în apanajul unui creier oxigenat bine, la un moment dat m-am întâlnit tot mai des cu prietenul “pentru că”. „Pentru că” e acea pernă pe care sari relaxat de la înălțime sau e ca prietenul care te prinde în momentul în care te lași pe spate cu ochii închiși. Doar că cel despre care vă vorbesc eu aici e de regulă unul justificativ în sens destructiv. „Pentru că” poate fi constructiv, doar că în realitate nu e aproape niciodată. Imaginați-vi-l pe Darth Vader la trântă cu Obi Wan. Într-un final Lordul Vader dă cu dosul de pământ cu botnița desfăcută. Ce i-ar zice el lui Obi Wan?

„Știi bă Kenobi de ce „m-ai făcut”? „Pentru că” tu nu ai de mers la capsulă să-ți încarci bateriile și să-ți updatezi profilul de facebook zilnic. Tu te poți antrena în tot acest timp. „Pentru că” pe tine nu te obosește imperatorul cu invadarea universului. Tu poți să stai în deșert și te poți antrena în voie pe toți maimuțoii. De asta m-ai pus cu dosul pe pardoseală”.

Și atunci Obi Wan ce ar zice?

„Nu Vader, n-ai dreptate! Te-am pus cu dosul pe pământ „pentru că” ai ales calea greșită, „pentru că” ți-ai justificat activitățile tale zilnice pe care tu de unul singur al ales să le faci numai ca ulterior să te plângi că aceleași activități ți-au știrbit din timpul pe care eu îl aveam la discreție să mă antrenez pe maimuțoii din deșert. Cine dracu’ te-a pus să ceri sponsorizare de la imperator? Nu-ți era bine cu mine, tu ai vrut să fii Zoro… adică Vader, pardon. E „pentru că” ai fost în aceeași poziție ca mine dar ai ales altceva și acum îmi scoți ochii că n-ai avut timp în noua viață.” Și Obi Wan pleacă lăsând-ul pe Vader împreună cu “pentru că” trebuie să-și justifice eșecul. Pentru că în loc să-l folosească constructiv, îl folosește justificativ.

Cam așa e și la noi, la „sportivii cu aspirații”. Să presupunem că niște Vaderi se pun pe mtb și se antrenează. Tu, un mic Obi Wan sau poate doar un Vader (caz în care nu vei fi de acord cu rândurile astea așa că te rog să mă fulgeri la secțiunea comentarii), pedalezi și tu. Iar Vaderii te fac praf ori de câte ori te întreci cu ei. E „pentru că” Vaderii sunt tari, cumva inexplicabil de tari cu toate că trebuie să-și încarce bateriile la capsulă și să-și schimbe statusul pe facebook. Iar tu, tu n-ai nimic mai bun de făcut decât să te antrenezi în deșert pe maimuțoi. La un moment dat însă te prinzi de horă, te întreci cu Vaderii și le-o dai la rândul tău la poponeț. Dacă nu te transformi instant într-un Lord Vader atunci vei avea surpriza ca același „pentru că” justificativ să îți taie fără răsuflare satisfacția. E pretutindeni în gurile Vader-ilori bătuți de tine. Tu, Obi Wan, ai pedalat mai repede pentru că Vaderii au trebuit să-și încarce bateriile la capsulă 3 ore pe zi. Și atunci te întorci în deșert și îți bagi sabia în maimuțoi. Te antrenezi în continuare dar preferi să-i lași pe Vaderi să își încarce iluziile în același timp cu bateriile.Poate faci parte dintre norocoșii care trăiesc pe un nor alb înconjurat de cer senin. Pentru restul există Mastercard și această atitudine, mai ales în concursurile autohtone de mountain biking. Pentru că* nu există o elită profesionistă din punctul de vedere al rezultatelor, cam orice e posibil (*a se observa utilizarea lui „pentru că” în sens pozitiv). Ca tânăr, performanțele sportivului ăla pe care-l admirai și respectai se transformă în relativ scurt timp în ceva tangibil. Și atunci te trezești brusc cu ideea greșit inoculată că ai fi ditamai sportivul. Alimentat ce-i drept de numărul fanilor și de declarațiile sportivului nu de mult admirat. Și uite așa, din tânărul modest și respectuos se naște un sportiv cel mult mediocru și plin de el, care-și întreține imaginea și fanii needucați cu diferitele performanțe. Performanțe pe care cu puțină șmecherie ieftină le prezintă ca fiind mult mai valoroase decât sunt ele în realitate, pentru ca fanii să primească ce vor și să creadă în continuare în realizările lui Semizeu.

Doar că pe plan obiectiv totul se întâmplă undeva pe satelitul unui planete, într-o galaxie imensă. Și câteodată Vader se urcă într-un Fighter și pleacă pe planetă să vadă dacă e tare în laser, că doar capsula în care se retrage zilnic să-și încarce bateriile e înțesată de postere cu tot felul de mari maiștri. Va da declarații, statusuri și filmulețe înainte de plecare. Ajuns pe planeta pe a cărei satelit e erou se va trezi cu halatul negru rupt înainte de a apuca să deschidă sabia laser. Se va întoarce acasă la fel de repede precum a plecat. Întors pe satelit, își va scoate prietenul de nădejde din rucsac, domnul “pentru că”, iar discipolii imperiali îl vor consola pe facebook prompt cu diferite aberații, cum că ăia de pe planetă au laserul mai gros și mai lung încă din fragedă pruncie. Întors pe satelit, Vader va da cu laserul în stânga și în dreaptă dând vina pe Imperator și pe generalii săi. Nici prin cap nu-i trece să treacă de partea luminată a baricadei. Nu! Se va adânci tot mai tare în întuneric și în propriul cult. Pentru că ăia care i-au rupt halatul sunt pe planetă și el e șeful pe satelit. Și o va ține așa pănă va îmbătrâni, moment în care va avea probabil singurul „pentru că” justificativ de partea sa. Doar că până atunci va fi cam tot cel mai buni dintre Vaderii de pe satelit, chiar dacă din când în când un Obi Wan îl pune cu dosul pe pardoseală. Pentru că Obi Wan nu are de încărcat baterii…

În loc de concluzie, toți începem prin a fi Vaderi. E oarecum normal pentru că sportul cere puțin orgoliu, mai ales competiția cu o altă persoană. Prea puțini se trezesc însă și trec de partea luminii. Prea puțini se întreabă ce să facă ca să rămână acolo. Folisiți-l pe “pentru că” în sens constructiv și nu justificativ atunci când planurile nu pușcă. Nu fiți Vaderi!