Miercurea după-masa nu sună a fi de regulă foarte interesantă din punct de vedere ciclistic, dar o dată pe an, undeva în aprilie, este momentul unei alte lupte pe viață și pe moarte pe șoselele Belgiei. Săgeata Valonă face specială acea zi de miercuri încă din 1936, iar astăzi nu a fost nicio excepție, având loc un duel de zile mari între numele grele ale plutonului profesionist, în urmă căruia a ieșit victorios Alejandro Valverde (Movistar).
Cursa a fost mai scurtă de obicei, măsurând 195 de kilometri, dar a cuprins mai multe urcări scurte, niciuna mai lungă de 2.200 de metri, dar criminale prin înclinația pantei lor. Pornită din Bastogne, întrecerea a aliniat la start cicliști de primă mână, motiv pentru care acțiunea s-a defășurat ca un veritabil joc de șah, fiecare așteptând greșeala celuilalt.
Cu 60 de kilometri rămași până la final, în fruntea cursei erau Jonathan Clarke (UnitedHealthcare), Preben Van Hecke (Topsport Vlaanderen-Baloise) și mai-titratul Ramunas Navardauskas (Garmin-Sharp). În jurul acestei distanțe față de sosire își ating și ei ecartul maxim, de 6 minute și 20 de secunde. În spate, spiritele se agită, iar plutonul este mânat când de Katusha, pregătită să îl lanseze pe Joaquim Rodriguez, când BMC, pentru Philippe Gilbert, când de Lampre-Merida, cu planuri pentru Rui Costa, în principal, dar avându-i „rezerve” pe Diego Ulissi și Damiano Cunego.
Cea de-a doua trecere peste Muur de Huy (1.300 de metri și 9,3% pantă medie), unde se va consuma și finalul peste circa 25 de kilometri declanșează „topirea” avansului acum celor doi din față, căci Clarke fusese prins mai devreme. Totuși, abia cu 12 kilometri înainte de final Van Hecke și Navardauskas depun armele, efortul lor consistent neavând sorți de izbândă în fața trenei dominate acum de tricourile roșii ale Katusha și aprovizionate cu viteză și de oamenii lui Valverde.
Se dau câteva atacuri răzlețe, Jeremy Roy (FDJ.com) semnându-l pe cel mai substanțial, dar fără folos. Cu 5 kilometri înainte de final, francezul este prins, iar un kilometru mai târziu o căzătură îi scoate din joc pe câțiva cicliști printre care și Damiano Cunego, aparent dărâmat chiar de colegul său Costa. Însă nu e timp de remușcări și doliu, căci Orica mai aruncă o lopată de cărbuni în cazanul care alimentează mașinăria de viteză alcătuită din atâția cicliști, iar iuțeala cu care se apropie de emblematicul finish de la Huy ar sugera că vor folosi această pantă ca o rampă de lansare pe orbită…
Un atac stil kamikaze e declanșat de Romain Bardet (AG2R-La Mondiale) chiar din primii metri ai urcării, dar el e singura victimă a acestuia. Nu se cristalizează nicio mișcare clară a vreunui favorit, lucru perfect de înțeles din moment ce escaladarea zidului e un supliciu care epuizează toate forțele, însă Bauke Mollema (Belkin) pare a avea ceva de spus. Michal Kwiatkowski (Omega Pharma-Quick Step) obiectează și lansează un atac ca pe vremurile bune, cu mâna pe partea de jos a ghidonului, dar viitorul câștigător se furișează discret printre cei din urma polonului. Pe urmă îl depășește chiar lejer pe acesta, dă câteva pedale serioase ca să se desprindă și uite-așa, Valverde savurează în tihnă o a doua victorie în Săgeata Valonă, după cea din 2006. Dan Martin (Garmin-Sharp) termină în urma spaniolului, iar Kwiatkowski se vede nevoit să se mulțumească cu un loc 3.
