Acum citesti
Bukk Maraton 2016

În weekend am participat la Bukk Maraton, competiție desfășurată lângă Eger în Ungaria. Textul următor se vrea a fi o recenzie a cursei din perspectiva mea, fără ingrediente picante! Așadar, după Bike Transalp la care am participat la mijlocul lunii iulie, eram destul de curios să vâd cât timp îmi va lua refacerea până voi putea participa într-o formă bună la o altă cursă. Deoarece n-am mai mers la Crater cu un weekend în urmă nefiind prea atras de competițiile de cross-country, am decis să o iau spre Eger pentru un maraton tipic unguresc. La invitația lui Tamas am pornit sâmbătă spre Eger împreună cu Iulia și Elisei, pe care probabil îl știți cu toții așa că-l introduc în poveste ca pe unul de-a nostru.

Processed with Rookie Cam
Processed with Rookie Cam

Ajuns la Eger am luat în primire pachetul de start, dar nu înainte de a plăti frumoasa sumă de 12000ft, echivalentul a 170lei. Vorba vine „plăti”, asta pentru că a suportat-o clubul dar nu aici am vrut să mă opresc. Chiar dacă de regulă nu prea îmi dau cu părerea despre taxele de înscriere, cu atât mai mult cu cât evenimentul oferă un traseu și o organizare care se ridică la un standard decent, nu mă voi abține în cazul de față de la mici comentarii. Ce primești în schimbul sumei de 170 de lei? Un traseu marcat haotic, aceeași organizare ca acum 7 ani când am fost pentru prima dată la Bukk, puncte de alimentare multe dar fără produsele minim necesare, oameni care se mișcă cu încetinitorul și care clar nu înțeleg efortul și n-au noțiunea timpului, o sacoșă cu un tricou a cărui design îmi aduce aminte de desenele pe care le făceam la grupa mare și cam atât. Premii? Exceptând primele trei locuri în clasamentul general la distanța lungă, premiile tind spre zero. Dacă în materie de premii în bani nu comentez deoarece am păreri mai radicale decât probabil toți cei care citiți materialul ăsta, treaba stă altfel la restul capitolelor. Dar să revenim la organizare, singura care ar putea justifica taxa de înscriere, în ochii mei bineînțeles. Prima impresie la ediția din 2016? Cu toate că n-am mai fost la competiția asta din 2013, zona de start-finiș a rămas identică, atât ca și localizare cât și ca infrastructură. Niciun stand în plus, niciun steag în plus, nimic în plus. Ca și celeritate, lucrurile se mișcă repede și nu stai la cozi interminabile pentru a obține un număr de start însă de aici și până departe mai este mult, așa cum zice neo-proverbul. Cu numărul în mână, cel puțin în cazul meu pentru că Elisei n-a primit număr decât a doua zi dimineața, am întins-o spre cazare.

IMG_0277
Aburiți, de la bere!

Cazarea…A fost una dintre acele cazări care îmi dau curajul să cred că oricât de mult aș involua din punct de vedere intelectual, dacă cineva ar scăpa o valiza de bani pe mine tot aș reuși să fac o afacere profitabilă. Ajuns la Rubinia Hotel, pe a cărui ușă de la intrare erau așezate frumușel trei stele, constant că spațiul rezervat pe booking era total diferit în realitate față de varianta agreată de mine. Ok. Deoarece comandasem o cameră dublă iar noi eram trei i-am rugat frumos să schimbăm camera sau să ne aducă un pat suplimentar. Varianta cu patul fiind cea agreată am plătit exact 405 lei pentru dubla, devenită triplă, pentru o singură noapte. Raportul calitate/preț a fost probabil cel mai prost pe care l-am întâlnit vreodată. Atât de zis, nimic mai mult! Am lungit-o cât am putut în oraș pentru a reduce timpul petrecut la cazare, dar noaptea a venit așa că am luat patul pliant în primire având în vedere că eu făcusem rezervarea și era normal să dorm cu un arc în…dos.

Dimineața, soare, temperaturi optime pentru efort, mic dejun tradițional și hopa sus pe biciclete. Un scurt rulaj până la start acolo unde la ora 9 si 10 minute urma să iau startul alături de peste 100 alți participanți la tura lungă. Organizatorii au programat starturi decalate, lucru benefic pentru toată lumea! La 9.10 pornim în forță spre pădurea de altfel tropicală în luna lui cuptor. De data asta, cam 28-30 de grade o noutate pentru mine având în vedere experiențele trecute din Câmpia Panonică. Să începe deci relatarea!

După start sunt în primii 10 oameni ai plutonului iar ritmul e foarte lejer. Prima intersecția și intrăm pe o buclă care mie nu-mi era cunoscută de la edițiile trecute. Urcarea are mici tentative de a deveni mai abruptă însă relieful nu o prea ajută. Cuplat cu ritmul foarte lejer rulăm într-un grup mare, de peste 10 oameni pentru mai bine de 30 de minute. La un moment dat mă întreb ce dracu se întâmplă, nimeni nu atacă, toți așteaptă ca altul să facă prima mișcare iar tempo-ul are de suferit. Dacă de regulă prima oră dintr-o competiție autohtonă e cea mai intensă, aici lucrurile erau relaxate, chiar prea relaxate. Drumul forestier cu iarbă pe mijloc și o grămadă de crengi ne incomodează vizibil pe toți. Păcat că taxa de înscriere nu acoperă și costurile curățării traseului, ar fi fost tare frumos.IMG_1267

După un viraj scurt și o cărare pe care mă feresc mai mult de spini decât de efort, cei doi rideri de la Cube, prietenul Szilard și mai tânărul Dina, atacă din toată puterea. Mă iau după ei și în scurt timp trec de Blazso Marton, care părea că se chinuie și despre care auzisem că e rănit. Nu reușesc să mă țin în roata celor doi dar ecartul rămâne constant. Pe scurta coborâre de după, îi ajung dar exact în momentul în care ajung în spatele lui Szilard acesta se trage din cărare pentru a ocoli o groapă pe care eu o iau în plin. Frontflip cu aterizare pe umărul stâng și o mică rostogolire artistică. Nici nu-mi dau seama prea bine unde e bicicleta și ce a pățit că Blazso și Szalay mă depășesc. Trag un pumn manetei de frână pentru a o repoziționa și întrept ghidonul precum bețivul care-și centrează roata în fața barului. În scurt timp îi ajung din urmă pe restul însă încerc să evaluez dacă am vreo accidentare mai importantă. Mă durea umărul și spatele, lăsasem puțină piele de pe genunchi și de pe coaste acolo dar nicio componentă majoră nu era afectată. Poate doar piticul orgolios dar ăla se umflă greu și pierde aer repede așa că nu-l bag în seamă și îi zic că e în regulă.

Având șocul blocat datorită defectării manetei de lock out, greșesc cu presiunea în roți iar traseul pietruit îmi dă de furcă la fiecare coborâre și urcare mai abruptă. Bicicleta o simt ciudată și brusc nu mai am încredere în ea așa că ritmul și jocul tactic al celor din față îmi convine. Fără prea mult sens grupulețul format din 5-6 oameni e într-un constant schimb de ritm. La fiecare 2 minute cineva atacă ca nebunul și restul răspund doar pentru ca 100 de metri mai târziu să mergem din nou în ritm de melc. Mă enervez, nu prea îmi place traseul iar racerii ăștia joacă poker aici și eu nu m-am înscris la așa ceva. Undeva pe coborâre unul dintre riderii de top de la Waberer face pană așa că rămânem într-un grup de patru oameni. Îmi pierdusem al doilea bidon și jumate din geluri în timpul căzăturii așa că mersesem  aproape două ore cu un singur bidon. Urma probabil o sinucidere și eram conștient de asta. La kilometrul 45, traseul trecea prin zona de start-finiș iar Iulia mă aștepta cu un bidon. Mă opresc, iau bidonul de la Iulia în timp ce un băiat de 9 ani îmi toarnă apă cu încetinitorul în bidonul rămas. Altul mă blochează uitându-se întrebător la furca mea. Cât timp eu eram în zombie land racerii plecaseră de mult. La nivelul ăsta nu se așteaptă după cei ce nu au 10 oameni pe traseu care să le dea bidoane, geluri și alte cele. Nu, aici se merge mai departe. La un nivel și mai ridicat ești așteptat dacă oprești la punctul de alimentare indiferent cine ai fi. Dacă în Transalp un Massimo Debertolis sau un Jeremiah Bishop încetinesc intenționat și te așteaptă să revii în grup pe zonele de viteză, aici toată lumea e pe cont propriu că așa e fair-play.

Cu bidoanele pe bicicletă îmi fac loc prin jungla de participanți de la distanța medie pe o potecă destul de abruptă. Toți se trag în ultimul moment. E normal și ei sunt în concurs și nu e vina lor că organizatorii au suprapus traseele. Cu toate astea unii îmi încearcă răbdarea. Ies pe asfalt și constat că pierdusem din nou bidonul. Suportul de pe tija de șa era avariat iar eu pierdeam combustibilul esențial. Fără apă și geluri ajung din nou în grupul fruntaș. În scurt timp cărarea devine abruptă și pentru prima dată simt că sunt într-un concurs. Dina o ia înainte însă se dă jos de pe bike iar eu reușesc să rămână în șa. După câteva minute bune rămân singur la conducerea cursei cu Dina undeva destul de aproape de mine. Nefiind sigur în ceea ce privește marcajele și poteca deloc curățată încetinesc puțin, suficient ca cei din spate să ajungă înapoi la mine. Îi cer lui Dina puțină apă iar acesta îmi dă fără rețineri. Koszonom!

Intru primul pe urcare și merg într-un ritm susținut, destul de tare dar nu la maxim. Cei din spate rămân în roata mea dar în scurt timp sunt nevoit să opresc la punctul de alimentare. Încarc bidonul dar nu primesc banană, drumul până la masă fiind blocat de concurenții rupți de oboseală de la distanța medie. Asta e…Mă sui pe bicicletă și îi dau bătaie însă de data asta am senzația că unul dintre cei din față reduce puțin ritmul pentru a-mi permite să ajung înapoi. Îi mulțumesc și în scurt timp trec din nou în față. Urcarea devine mai abruptă cu toate că nu părea prea drastică, iar Dina Marton accelerează brusc din toată forța. Mă țin puțin de el însă simt că ritmul e prea ridicat iar energiile sunt pe terminate. Nu mâncasem de o oră și știam că un efort de 5 minute mă poate pune cu botul pe labe. Cu toate astea merg cât pot de tare pe urcări și puțin mai lejer în zonele de plat și reușesc să râmân singur. Buruczki mă ajunge într-un final împreună cu Szalay.IMG_2962

Au urmat 15 km de cursă adevărată. Depășiri peste depășiri, atacuri peste atacuri. Greșesc traseul pe coborâre și sunt depășit de cei doi dar îi ajung din urmă destul de repede. Ies primul din pădure dar cei doi îmi suflă puternic în ceafă. Știam că va fi un sprint-finiș așa că trebuia să rămân calm chiar dacă șansele nu erau de partea mea, în condițiile în care combustibilul era la limită. Szilard mă depășește dar destul de agresiv îl forțez pe Szalay să iasă de pe cărare pentru a nu pierde poziția. Cu toate că finișul era pe un câmp aveam o singură cărare bătută, cealaltă variantă fiind neprielnică pentru sprint. Szilard intră primul pe potecă și îmi dau seama că nu-l voi putea depăși, așa că rămân în roata lui. Dar pe dreapta vine în forță Szalay și simt că mă ajunge. Exact când era în dreptul meu trag puțin dreapta iar el scapă piciorul din pedală. Pfu!

Termin al treilea la general, la mai puțin de o secundă în spatele lui Szilard și la 2 minute în spatele câștigătorului Dina. Sentimente? Noroc cu ultima oră în care chiar am concurat, restul fiind un joc tactic inutil pe un traseu foarte rapid și lipsit de aderență. Multe greșeli din partea mea, de la presiunea în cauciucuri, la lipsa de calm pentru a-mi strânge gelurile și bidonul după căzătură și până la frica de a ține un tempo mai ridicat după urcarea abruptă. Dar am mai învățat câte ceva iar la o adică îmi voi aduce aminte de concluziile trase aici.

Processed with Rookie Cam
Processed with Rookie Cam

La start au fost aproape 1100 de concurenți, dintre care mulți nu au plătit taxa redusă de înscriere. N-am auzit pe nimeni să se plângă de lipsa totală a premiilor, asta în condițiile în care nivelul la elite e simțitor mai ridicat ca la noi în țară iar dorința de a fi remunerat pentru efortul depus ar trebui să fie simțitor mai ridicată, nu ?(pe logica aparentă a unora)? Primii trei de la distanța lungă am primit premii în bani care rotunjesc oarecum sentimentul de satisfacție, cel puțin la cald. La o analiză la rece, efortul pe care trebuie să-l depui pentru a ajunge în top 3 va fi într-o așa măsură mai mare decât premiul de la final încât doar o persoană cu probleme grave de raționament ar opta să depună efortul ăsta pentru bani sau și pentru bani.

Gândidu-mă la efortul pe care-l depune conducerea de la Rubinia Hotel, la prețul cerut pentru o cameră, la serviciile oferite și la faptul că hotelul era ocupat integral de turiști chiar și în condițiile astea, cred că nu greșesc prea mult dacă afirm că până și cârtița de sub pământul negru și orbitor și-ar construi mai degrabă pe credit un Rubinia Hotel decât să se dea weekend de weekend la concursuri de mtb pentru bani sau ȘI pentru bani. În final experiența e totul, restul e precum plimbarea unui bețiv la o oră matinală pe mijlocul drumului național…prea puțin profitabil!

Vezi Comentarii (2)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

eighteen − five =