Prin rubrica de blog a cam bătut vântul anul acesta și cum există câțiva dintre voi interesați de ceea se mai întâmplă în viețile noastre, am decis să vă povestesc una cu vărsat de vânt din vară.
Pe cât de banal și de amuzant ar suna toată treaba asta cu vărsatul de vânt (sau varicelă în termeni specifici), pe atât de neplăcut este să te trezești cu ea atunci când ai 30 de ani. Ca regulă, cu cât o faci mai târziu, cu atât va fi mai rău, lucruri pe care le știam în teorie însă pe care aveam să le aflu pe pielea mea chiar în vara ce tocmai s-a încheiat. Sinistra boală a debutat înainte de-un weekend însorit de iunie. Invitasem mai multă lume la Pumptrack, la Câmpulung, iar încercările mele de a da tot ce-am mai bun din mine erau înfrânate de un acut sentiment de răceală: energie spre zero, imobilitate accentuată și lipsa poftei de mâncare. Mi-am zis că mă paște una serioasă dat fiind faptul că aproape mi se închideau ochii de somn pe traseu. Starea deosebit de dubioasă s-a accentuat în următoarele 3 zile, iar când a atins apogeul, de abia m-am mai putut urca în mașină ca să ajung la o farmacie locală pentru a cere ajutor. Cum nimeni, nici măcar eu, nu se gândea la vărsat de vânt, am primit un pumn de medicamente pentru toxinfecție alimentară. După ce le-am consumat, starea nu era deloc mai bună. Așadar, am luat calea spitalului din Câmpulung, unul de evitat după cum deja știam și după cum urma să aflu pe pielea mea. Acolo, două doctorițe s-au amuzat teribil când mi-au descoperit primul semn de pe corp (pe motiv că n-au mai văzut pe cineva atât de în vârstă cu vărsat de vânt) și mi-au pus și diagnosticul corect: varicelă, mergi acasă și nu mai ieși pe afară!
După nici 24 de ore am ajuns din nou la același spital din cauza problemelor respiratorii. Pur și simplu mi-era din ce în ce mai greu să trag aer în piept. Doctorul de gardă mi-a făcut trei perfuzii și mi-a spus că acestea chiar îmi vor face bine. Concluzia? Aceeași: mergi acasă și stai izolat, că te faci bine de la sine. Nu ai nimic grav!
Dar duminică noaptea, undeva pe la miezul nopții, m-am trezit din somn cu mari dificultăți respiratorii. L-am sunat pe colegul meu, Dan Mazilu, soția sa fiind medic și i-am explicat prin ce trec. Abia mai puteam să vorbesc la telefon. Nici spatele nu-l mai puteam îndrepta. Mi-a recomandat să mă duc de urgență la boli infecțioase, la Matei Balș, ceea ce am și făcut. La 4 dimineața eram internat de urgență, în prag de insuficiență respiratorie, trezindu-mă cu zeci de ace în vene. Ba pentru analize, ba pentru perfuzii. Nu mai înțelegeam nimic.
A doua zi doctorul a venit să-mi explice de fapt cât s-a agravat situația mea pentru că nu m-am prezentat la timp la spital (deși eu făcusem asta oricum, la Câmpulung, haha!). Făcusem ceva complicații, printre care, de departe, cea mai imbecilă fiind pneumonia. Am avut noroc că am ajuns la timp, căci altfel șansele mele de supraviețuire scădeau dramatic. 10 zile am stat la izolare, fără a putea părăsi camera de spital, o perioadă care s-a simțit ca o lună întreagă cu 31 de zile. Timp în care am văzut în ce stadiu deplorabil se află de fapt sistemul medical, cât de în urmă este, cum sunt tratați pacienții, unde și când și mai ales de ce trebuie să dai șpagă. Când am ieșit, deși mă rugam să nu iau alte boli pe de acolo, doctorul mi-a spus: vezi că noi te-am făcut bine, dar pentru că tratamentul a fost agresiv, ai ficatul praf și sistemul imunitar la fel de praf! Vezi să nu răcești că e nasol!
De parcă mai conta! Sentimentul acela de libertate, dulce libertate, nu putea fi comparat cu nimic din ce trăisem până în acel moment. Când am ajuns acasă, în București, era acea perioadă cu călduri toropitoare. Nu aveam voie să mă spăl ca să nu-mi rup acele coji, altfel ar fi rămas semne adânci. Așadar, am acceptat că put și că nu am cum să schimb asta. Aparent au acceptat-o și cei din jurul meu. Nu puteam să dorm de la căldură așa că m-am întors de urganță la Câmpulung. Iar aici a urmat a doua parte, poate la fel de dificilă, dar mai mult dureroasă: recuperarea.
Nu mi-a luat mult să realizez că tot efortul pe care-l puteam face era să merg de la poartă până la casă, apoi trebuia să mă așez în fund ca să mă odihnesc. Se pare că doctorul a avut dreptate. Iar sezonul meu era ruinat. Cât despre ficat, acesta era literalmente în pioneze. Acesta a fost de altfel și cel mai dificil moment prin care am trecut vreodată: să mă văd incapabil de a face efort, de a pedala chiar și pe distanțe foarte scurte. La primă tură am ieșit după două săptămâni. Doar 3 km am reușit să pedalez, după care m-am întors ostenit acasă. Apoi, am încercat să ridic ștacheta, adăugând câte 1 km la 2-3 zile. De abia în septembrie, așadar după 3 luni, m-am considerat refăcut. Iar complet refăcut, nu cred că sunt nici astăzi, deși am urmat câteva tratamente serioase.
Totuși, am reușit să rămân optimist în toată această perioadă și maxim de sarcastic, mai ales când mi-am serbat ziua de naștere în spital. O stare de spirit care m-a ajutat să depășesc mult mai repede toată această situație, hmmm, s-o numim, neplăcută.
Cu ce-am rămas după toată povestea asta? Cu concluzia clasică: apreciez sănătatea mai mult ca oricând. Apreciez de asemenea faptul că mă pot mișca și respira în voie, faptul că pot pedala oricând doresc, lucruri pe care uneori avem tendința să le considerăm absolut firești. Și pe cât de banal ar suna, nu-mi rămâne decât să vă spun că doar în cazuri precum cel de față reușim să deschidem ochii ca să apreciem normalitatea așa cum ar trebui.
Dragoș Mitroi
