Alergarea exercită o influenţă stranie asupra mea. Foarte pe scurt, poate tocmai pentru că alerg atât de deficitar – pentru a mă exprima corect politic, ceva nu îmi dă pace şi de fiecare dată când o las mai moale cu bicicleta, mă trezesc că, ai ghicit, alerg! Condiţia (oarecum) fizică pe care am obţinut-o graţie ciclismului, mi-a permis să vin sub două ore la un semi-maraton, să încerc alergarea pe trail, iar fascinaţia pe care o are sportul în general asupra mea, mă face să încerc să îmi îmbunătăţesc acest, putem să îl numim, gest fundamental al alergării!
Ca atare, se explică de ce mi s-a aprins imediat un beculeţ atunci când am descoperit branţurile Enertor. Pe scurt, aceste branţuri promit să ofere cu până la 36% mai multă performanţă, să reducă şocurile cu 44% şi să sporească stabilitatea piciorul, reducând riscul de accidentări. Am intrat pe site-ul enertor.com şi m-a impresionat filmuleţul în care o bilă de metal este lăsată să cadă pe un branţ obişnuit, care acoperă o bucată de gresie. Aceasta se sparge, dar atunci când e acoperită cu un branţ Enertor, aţi ghicit, gresia nu se mai sparge. Explicaţia stă în materialul folosit, D30 (R), un material inteligent, care e mai moale atunci când piciorul se mişcă uşor, întărindu-se însă la şocuri. Practic, moleculele care compun materialul, preiau energia atunci când talpa pantofului aterizează pe suprafaţa pe care ne mişcăm şi o eliberează la desprindere. Sună extrem de promiţător şi mi-am adus aminte de filmul acela, „Flubber”, în care o echipă de baschet face minuni cu un material verde pe tălpi…
Cred că v-am făcut curioşi referitor la cum sunt tălpicile. Prima impresie, odată scoase din cutia care ni-l înfăţişează pe Usain Bolt, omul care a alergat 100 de metri în 9.58 secunde, un „purtător” de Enertor, este că aceste tălpici au foarte multă „energie” în ele. Sunt foarte flexibile şi parcă îţi vine să plezneşti ceva cu ele. Ei bine, dacă Usain poartă Puma, eu le-am instalat în una pereche Adidas Kanadia TR7 GTX, creaţi special pentru trail-running. Sincer, deşi vorbim de Adidas (asta e, mă declar fan), branţurile originale, odată extrase şi puse în sertar mi s-au părut două bucăţi de pânză oarecare. Dacă în zona vârfurilor nu există o diferenţă semnificative între un branţ „stock” şi cel „aftermarket” de la Enertor, aceasta este foarte sesizabilă în zona călcâiului, generos dimensionată. Am recurs la cel mai simplu test, stângul, „cu”, Enertor, dreptul „fără”, mă rog, cu branţul din fabrică, iar diferenţa se simte. Stângul e pur şi simplu mai bine „îmbrăcat”, chiar dacă senzaţia la început este că stai puţin mai „sus” în pantof, dar te obişnuieşti rapid. Încercând o comparaţie, e ca şi cum ai sta pe o banchetă de lemn, versus una care primeşte o perniţă. M-am apucat să dau cu călcâiul ca un apucat în asfalt şi diferenţa se simte din nou. Piciorul fără branţ Enertor parcă se tot ducea „în asfalt”, celălalt parcă era respins cu fineţe. Un detaliu important, genunchiul meu drept, aşadar cel aferent piciorului fără branţ Enertor, a simţit ceva presiune, iar cel stâng, atenţie, am două şuruburi acolo, culmea, nu mi-a transmis nici o avertizare.
Prima destinaţie, aleasă mai degrabă printr-o coincidenţă, a fost complexul sportiv Iolanda Balaş, cunoscut pentru pista sa de alergare cu tartan, o mixtură elastică de răşină poliuretanică şi granule de cauciuc. Nu vă grăbiţi să analizaţi însă metodologia mea, pentru că mai alergasem aici, cu câteva zile înainte, cu aceleaşi încălţări, fără branţurile Enertor. Toate bune şi frumoase, pe această suprafaţă nu am simţit vreo mare diferenţă, cu toate că am reuşit să scad timpul de la un chinuit 1:42 pe prima tură, cea fără branţuri, la un chinuit 1:25, cu branţuri. De menţionat însă că la prima încercare, cea cu pantofii fără branţuri îmi propusesem să mă testez la 3200 de metri, nici nu mai spun cât am scos… Cert este că la alergarea cu Enertor, acolo unde am scos 1:25, pe restul turelor am scos timpii mei obişnuiţi, în jur la 1:40, aşa că pot să lansez ipoteza că pe tura „record”, calităţile tehnice ale branţului mi-au îmbunătăţit timpul, dar apoi, pe turele următoare, limitările fizice şi-au spus cuvântul. Concluzia? Enertor îţi dă, dar nu îţi pune şi în traistă! Cam ca şi carbonul la biciclete!
Dar, mai am de povestit! Interesat fiind de alergatul pe scări, aşa cum menţionez se pare mai în fiecare articol, am luat-o „în sus” şi prin tribună, la un sprint rapid, iar aici a fost foarte interesant, pentru că am apropiat un student, bănuiesc eu la ANEFS, care trecea ca un accelerat pe lângă mine la alergarea clasică, pe pistă. Aşadar, combinaţie bună, scări – Enertor – fan alergat pe scări, chiar m-am simţit aici ca un mic atlet. Sper doar ca la Sky Run, aceste branţuri să nu fie considerate „doping mecanic”, deşi nu cred. Mai vin cu o concluzie, pentru că aşa sunt eu, pur şi simplu nu îmi place să le las pentru paragraful final, branţurile astea sunt pentru picior, ceea ce sunt şi compresiile, iar combinaţia compresii – branţuri Enertor, mă face deja să simt că dau prea mult din casă. Dar, atenţie, la Constanţa Stairs Run, acolo unde m-am clasat pe locul 17 din 76 de concurenţi, am fost depăşit (şi) de un concurent care alerga desculţ şi, desigur, ar fi fost culmea să mai poarte şi compresii. Spun asta pentru a creiona o viziune cât mai complexă asupra lucrurilor şi pentru a te asigura că review-ul meu este unul obiectiv. Lucrurile sunt relative în sport, la nivel de amatori, e la fel ca riderul care se ţine după tine cu o bicicletă de alumiuniu, cu furcă Suntour, când tu pedalezi pe un carbon şi furcă Fox. Sau, viceversa! Desigur, te poţi întreba cum ar merge „rivalul”, dacă ar s-ar da şi el pe carbon. Cert este că nu îmi pot imagina să alerg o cursă precum cea de la Constanţa desculţ, sau mă rog, îmi pot imagina un timp cu minim zece minute mai mare în aceste condiţii.
Ce a fost însă cel mai interesant la Constanţa Stairs Challenge, a fost că sunt, cred, singurul concurent care a sărit ultimele seturi de 4-5 scări, inclusiv pe cele finale, care te scoteau pe plaja. Aici, iarăşi se cuvine de menţionat ceva, prin 2011, după nişte sărituri asemănătoare, am ajuns să îmi fac o radiografie de control să văd dacă tija de titan din femurul stâng nu era afectată, s-a dovedit că era ok, dar cred că paranoia asta spune ceva despre prudenţa cu care abordez săriturile de orice fel. Ei bine, am fost încântat să redescopăr mişcările de când patinam „agresiv” prin oraş, fără nici cel mai mic deranj, iar asta nu e puţin lucru.
Ajungem aşadar şi la paragraful final. Pe o vreme neprietenoasă, am dat o fugă şi până în Parcul Tineretului, pentru a încerca un tur de Moon Time Bike fără bicicletă, o experienţă ce iniţial îmi provoca dureri de cap, doar gândindu-mă! Aici însă, la alergarea de încălzire pe care am făcut-o pe asfalt, am avut şi revelaţia care m-a ajutat să găsesc şi un titlu review-ului şi anume, senzaţia pe care am avut-o a fost că mă aflam în continuare pe pista de tartan. Şi nu era prima dată când alergam în Tineretului, pe asfalt cu respectiva pereche de pantofi. Cu „tartan la pachet” aşadar sau „tartan personal”, până la urmă s-a încheiat bine şi tura pe Moon Time Bike, cu o clasare surprinzătoare cam în prima treime în competiţia ce se dă mereu pe Strava (există segment cu tot traseul şi pentru alergători). Ce mai merită să spun despre aceste branţuri este că ele se pot folosi nu doar la alergare ci şi la o multitudine de alte sporturi, printre care tenis, hockey şi beculeţ roşu aprins pentru mine, snowboarding. Şi tot după mine cred că ar merge instalate şi în interiorul unei patine de aggressive skating…
