Trebuie să încep acest race-report cu o mică confesiune: am subestimat mult această cursă legendară… Ştiam că e una din cursele de MTB cu cea mai mare diferenţă de nivel, 4700 m pe 87 km nu e de oriunde. Închipuiţi-vă cel mai temut traseu de la noi, Geiger MTB tura lungă, despre care toată lumea care l-a făcut, inclusiv eu, care l-am parcurs aproape la toate ediţiile, toţi spunem că e un traseu ridicol de greu. El are 93 km şi 3500 m diferenţă de nivel. Şi în comparaţie avem Hero, care e cu 6 km mai scurt si cu… 1200 m în plus la denivelare!
Dar auzisem de la unii-alţii că nu e aşa de rău, că de fapt sunt doar nişte drumuri din alea ca-n palmă cu pietriş alb, cu care eram obişnuit din Alpi, că într-adevăr denivelarea e mare dar terenul e uşor, nu e cu bolovani, rădăcini, noroi şi alte bunătăţi ca la noi. După ce zvonuri am auzit, aproape că îmi venea să ma duc cu ciclocros-ul. Nici experienţele avute pe traseele de MTB de prin Tirol cel puţin nu mi-au dat impresia că o să dau de ceva nasol. Aşa că m-am pregătit moral să trag ca animalul la deal şi… cam atât. Nimic mai neadevărat!!!
Dar o să vedem în continuare cum au decurs lucrurile….
Mi-am pregătit MTB-ul pentru ce mă aşteptam: furcă de 80, gume de uscat Vredestein Spotted Cat – care ar trebui să facă faţă pe pietriş şi dacă e ud, am urcat bicicleta pe maşină (ca o paranteză pentru amatorii de ciclism pe alte meleaguri, e super deşteaptă treaba cu maşina pe GPL, nu îţi vine să crezi ce puţin te costă drumul) şi am tăiat-o cu entuziasm spre Selva di Val Gardena, via Maribor cu o noapte de pauză să nu ajung rupt.
Evident, eu nu mă pot abţine, aşa că mi-am plănuit şi nişte mici ture de bicicletă pe drum, ca să nu amorţesc de la atâta condus. Am dat o urcare dis-de-dimineaţă în Maribor până pe muntele apropiat, Pohorje, care nu arăta cine ştie ce, am zis că în jumătate de oră nu am ce face până sus, dar se pare că urcarea are spre 1000 m diferenţă de nivel şi mi-a luat aproape o oră. A fost bună în loc de cafea.
Dar nu, nu era suficient, după ce am pornit la drum din Maribor am făcut şi un ocol pe la amiază să urc pe Monte Zoncolan. Făcusem cealaltă urcare infernală a italienilor, Mortirollo, iar Zoncolan rămăsese dator. E drept că nu am avut la mine cursiera, dar am zis că ar compensa dacă aş urca în foaia mare de 40. M-a mâncat în „spate” să mă şi laud un pic că o să fac asta, nu cred că m-am uitat să văd că urcarea are pe la mijloc 6 km cu medie de 15%… Dar asta e, dacă am zis… am şi făcut, chit că pe bucăţile de peste 20% aveam cadenţa probabil undeva sub 10 pedale pe minut. Ideea e că am terminat tura paralizat şi o porţie mare de recovery shake nu cred că a ajutat prea mult.
Am ajuns în Val Gardena miercuri seara, startul fiind sâmbătă. Tot am mai dat joi două ture tari cu peste 2000 m de urcare adunaţi, nu m-am putut abţine cum au făcut alţii, era păcat să fi acolo şi să nu faci nimic. Între timp, am mai auzit informaţii despre traseu. Cam toţi aveau aceiaşi poveste, cum că prima urcare, de pe Dantercepies, e cea mai grea si trebuie să mă duc să o văd, de parcă după ce o termini e gata concursul. E drept că pe materialele primite urcarea era cea mai dură după datele de pe hârtie, cu 801 m de urcare în 5.6 km. Aşa că vineri dimineaţă am plecat cu Alex Stancu şi Daniel Roşu să vedem şi noi ce e cu marea urcare. Ei bine, e o urcare aşa cum mă asteptam, drum cu pietre, în unele locuri nu foarte mici, nu deosebit de greu pe ansamblu, dar cu câteva bucăţi cu adevărat provocatoare, cu pantă spre 20%. Nu a fost o urcare uşoară, dar nici nu pot spune că a fost foarte grea, am urcat-o pe bicicletă fără să se pună măcar problema să mă dau jos să împing pe undeva. Mi-am închipuit clar că aşa va fi şi restul concursului, doar că panta medie va fi mai mică, cel puţin după datele primite despre celealalte trei urcări mari: Pralongia cu 640 m în 7.2 km, Sourassas cu 967 m în 9.1 km şi Passo Duron cu 793 m în 11 km…
Spoiler: unele aşa zise urcări mai au pe la mijloc şi bucăţi de plat destul de lungi, astfel că de fapt acolo unde se urcă s-ar putea să fie panta mult mai mare decât te aştepţi…. Aşa că datele astea nu înseamnă mare lucru şi în teren. Plus că nu e considerat Hero unul din cele mai grele concursuri de MTB chiar degeaba….
Şi a venit şi sâmbătă, ziua concursului. Am fost poziţionat în grila de start 15 din 16, adică penultima, care a luat startul la 8:50, aşa că am avut timp berechet să ies la 7:10 şi la 7:20 să văd şi să filmez startul elitelor feminine şi apoi masculine de la Campionatul Mondial. După care am mai băut o cafea şi m-am prezentat şi eu la start pe la 8:20, cu 30 de minute înainte, cum cere regulamentul.
Am luat startul exact la ora stabilită. Am plecat împreună cu Teodor Cosmin, unul din MTB-iştii cu care mă întâlnesc oriunde este vorba pe la noi de o cursă infernală. Om adevărat, dintr-o bucată. Am intrat cu entuziasm în prima urcare, imediat după start. Cam 1 km e pe asfalt, cu o pantă binişor peste 10%, după care se intră pe forestier – de fapt drumuri de exploatare a instalaţiilor de cablu. Urcarea ne duce din centrul staţiunii Selva di Val Gardena care e pe la 1500 m până la staţia superioară a telegondolei Dantercepies la 2300 m. Dacă cu o zi înainte a fost uşor să o urc complet pe bicicletă, în concurs a fost altfel. Unii concurenţi, din motive variate, au fost nevoiţi să împingă pe bucăţile mai grele, iar dintre aceştia, deşi majoritatea ieşeau de pe traseu, câţiva mai ignoranţi sau mai degrabă prea absolviţi de concurs împingeau bicicletele pe cele mai bune linii de urcare, astfel încât erai nevoit să îi ocoleşti prin zone cu pietriş destul de mare. Treaba asta nu reuşea întotdeauna, aşa că destul de des mai erau concurenţi la care le derapa roata spate şi puneau piciorul jos. Dacă prindeai unul din ăsta fix în faţa ta, nu prea mai aveai ce face…. te oprea şi pe tine şi trebuia să împingi câţiva metri până ajungeai pe teren mai domol. Eu am păţit asta de vreo 4 ori şi am fost nevoit să merg pe lângă bicicletă de fiecare dată câţiva metri. Eu am o fixaţie cu urcatul dealurilor dintr-o bucată şi psihic m-a cam deranjat treaba asta, dar e un concurs cu peste 4000 de participanţi, e de aşteptat, aşa că şi eu răspundeam celor care mă blocau cu un zâmbet şi un „Don’t worry, it’s OK”, deşi în sinea mea eram cam supărat… Dar am ajuns sus binişor sub o oră aşa că a fost bine. Am decis să nu ignor alimentaţia de data asta, aşa că sus am oprit să iau un gel.
A urmat o coborâre exact cum nu îmi place mie, pe drum cu pietre dizlocate pe care fugi în toate părţile, până la şoseaua din Passo Gardena. Am luat-o uşurel că îmi doream să termin cursa întreg. Din pas însă, traseul s-a schimbat complet şi am continuat coborârea spre Corvara pe un superb single-trail, bine îngrijit, cu podeţe de lemn şi curbe gândite perfect. Din păcate numărul mare de concurenţi a făcut ca viteza de coborâre să fie destul de mică, ba chiar să apară ceva opriri de câteva zeci de secunde… A fost o bucată superbă, aş dori să revin să o fac în afara concursului, să am loc să mă bucur de ea. Cu viraje şerpuite, contrapante şi pe final cu încă o bucată de forestier, traseul ne-a dus destul de repede în Corvara unde ne aştepta şi primul punct de alimentare, punct dotat spre surprinderea mea, pe lângă clasicele prăjituri locale, banane, apă, izotonic şi cola, şi cu… geluri la discreţie de la Enervit, producătorul italian de alimentaţie sportivă. Lux!
A început şi a doua urcare, desttul de similară cu prima. A început pe asfalt foarte abrupt, probabil spre 14-15% şi nu a lăsat-o mai moale nici pe forestier. Era clar că o să câştigăm repede cei 640 m de altitudine, mai ales că şi pe profil se vedea că în vârf e o zonă mai plată. Aşa şi a fost, la un moment dat cei de la tura lungă am părăsit drumul şi, pe un single-trail în urcare, am tăiat-o pe o altă coamă destul de domoală spre staţia de cablu Pralongia.
Coborârea a început din nou pe drum cu pietriş, spre disperarea mea, dar a intrat destul de repede pe un single-trail prin pădure super frumos, cu mici contrapante de urcare şi ici-colo presărat cu praguri mai mari, rădăcini şi bolovani, dar numai atât cât să îţi facă plăcere. O bucată superbă până în Passo Campolongo la asfalt. De aici însă până jos în vale în Arraba, traseul a luat-o pe un single-trail abrupt plin de bolovani care îmi aducea aminte de bucata din vârf de la Păltiniş de la Geiger… Foarte provocator, trail-ul a făcut şi ceva victime în faţă, trecând pe lângă vreo doi concurenţi căzuţi la datorie. Oricum, viteza era mică şi unii se opreau la orice piatră mai mare obligându-te să îi depăşeşti deşi nu prea era pe unde. Alţii în schimb, probabil maieştrii ai coborârilor, încercau cu orice preţ să depăşească şi riscau enorm pentru a câştiga din când în când câte o poziţie, complet inutil după părerea mea… Trail-ul s-a terminat chiar în centrul orăşelului Arraba cu un nou punct de alimentare, de data asta cu batoane energizante în loc de geluri.
Până aici, chiar dacă coborârile au fost mai interesante decât credeam, concursul s-a desfăşurat cum bănuiam… Dar asta avea să se schimbe cât de curând….
Traseul părăsea pentru prima dată direcţia turului SellaRonda, pe care îl urmează practic traseul scurt, luând-o la vale pe un drum care e o succesiune de urcări şi coborâri scurte şi abrupte pe un soi de drumuri de exploatare forestieră până într-o localitate unde începe urcarea cu cea mai mare denivelare, spre cabina din Soursass care ne aştepta mai sus cu 967 m şi până la care mai aveam de pedalat 9.1 km.
După ce văzusem deja mai mult de o treime de traseu, era clar în capul meu: cursa asta o voi face în şa, la pedale. Am început să urc din nou pe un asfalt foarte abrupt până într-un mic sat de unde începe forestierul. Acesta, recunosc, începea cam brusc şi cam bolovănos, aşa că am oprit şi am dat pe gât repede un gel, după care m-am urcat pe bicicletă şi am început să pedalez printre restul de concurenţi care mai toţi se apucaseră de împins. Ce pămpălăi, îmi ziceam în sinea mea… Dacă de acum s-au apucat de împins, ce naiba au să facă mai încolo? Dar drumul devenea tot mai abrupt, tot mai bolovănos şi tot mai greu. Nu mai aveam aer. Sus se părea că ajung la un drum mai plat unde lumea bea apă de la ceva izvor. Trag tare să ajung acolo, dar îmi derapează roata şi finalizez la împins. Mă arunc repede pe bicicletă să continui dar… şoc! Drumul continuă la fel de abrupt şi bolovănos, fiind plin de oameni care împingeau bicicletele. Nimeni, dar nimeni din peste 100 de oameni în raza vizuală nu încerca să urce pe ea. Normal de altfel, era genul ăla de drum care, dacă chiar vrei, îl urci acolo pentru câteva sute de metri, după care te opreşti 5 minute să îţi revii. Clar nu aveai de ce să încerci să pedalezi acolo, cel puţin nu la nivelul nostru, elitele probabil că au pedalat, deşi nu cred că le-a fost nici lor uşor, abia aştept să aflu. Mă pun la împins, că ce să fac, nici să vreau nu aveam pe unde să pedalez.
Şi surpiza…. am urcat aşa cărând la bicicletă mai bine de jumătate de oră, cred că aproape jumătate din urcare. Mă mai puneam să pedalez cu mari speranţe când mi se părea că se domoleşte panta, dar după câţiva metri dealul îşi revenea la panta lui nimicitoare. Greu de tot a venit momentul când am putut reveni mai toţi la pedale, unii fiind încă prinşi de capcana împinsului, o boală des întâlnită la începători care când împing la bicicletă, deşi se termină panta grea şi urmează una ciclabilă, ei au tendinţa să continue să împingă pierzând timp şi energie. Am ieşit din pădure în golul alpin unde se vedea drumul care şerpuieşte în sus încă ceva kilometri buni, plin de concurenti care dau la pedale. Trebuie să recunosc, pentru cineva care nu e obişnuit psihic cu greul imaginea trebuie să fi fost foarte demoralizantă…. Dar nu e cazul meu, iar odată terminat lungul push-bike am sărit în şa şi am plecat, cu grijă să îmi conserv energia, că era de-abia jumătatea concursului, spre staţia de cabină unde era şi un punct de alimentare consistent de care am profitat la maxim.
De aici în jos a urmat poate cea mai frumoasă bucată a concursului. Un single-trail în coastă, în uşoară coborâre, care traversa o mulţime de vâlcele. Semăna mult cu poteca de sub vârful Leaota sau, mai cunoscută, cea de pe traseul de vară spre Vârful Omu pe sub Cerdac, doar că mult mai lungă. Din loc în loc, unde se căsca în lateral prăpastie mai mare, era câte un salvamontist complet echipat gata să intervină. Jos în vale şerpuia şoseaua care urcă din Arraba în Passo Pordoi. Am interceptat şi noi şoseaua cu vreo doi km înainte de pas, după una din cele mai frumoase coborâri pe care le-am dat vreodată… Tot aici ne-am reîntâlnit temporar cu cei de la tura scurtă.
Deşi toată urcarea pe Sourasass m-a cam stors de energie, cred că poteca de coborâre mi-a redat moralul, astfel că odată ieşit în asfalt m-am simţit plin de energie şi de forţe noi. Am cuplat foaia mare, m-am ridicat în picioare şi i-am dat blană până pe şosea până sus în Pordoi sub privirile mirate ale concurenţilor pe lângă care treceam destul de repede. Mă miram şi eu la fel de mult ca ei…
Din Pordoi a urmat o coborâre la fel de genială până în Pian de Schiavaneis, locul unde se despart şoselele de Passo Pordoi, Sella şi Canazei. De aici am continuat tot pe o poteca frumoasă prin pădure, dar din nou foarte aglomerată, fiind pe ea şi concurenţii mai slabi de la tura scurtă pe care i-am ajuns din urmă. La un moment dat poteca se gâtuia atât de rău că am fost nevoiţi să stăm vreo 10 minute la coadă. Mai mult, apăruseră şi „căştile rotunde”, un gen enervant de concurenţi la care eu aşa le zic pentru că au în general căşti din alea rotunde, de multe ori inscripţionate cu Red Bull. În România sunt o grămadă. se pare că nici în Italia nu scap de ei. Ei sunt varză, urcă pe lângă bicicletă pe asfalt, dar dacă vine o coborâre încep să urle ca disperaţii să se dea toată lumea la o parte după care îşi dau drumul fără niciun control la vale şi nu de puţine ori sfârşesc poster într-un copac. Cum spuneam, am avut parte de câteva exemplare şi pe aici, dar nu a durat mult căci traseele s-au despărţit din nou şi am rămas doar cu oamenii de la tura lungă pe ultima bucată de coborâre până în Canazei şi Campitello.
Din Campitello a început ultima urcare mare, Passo Duron. Cu 793 m de urcat în 11 km, sincer, nici nu am luat-o în seamă. Ei bine, a început aşa, finuţ, cu un 15-20% pe asfalt, ca de obicei şi jur ca nu a lăsat-o sub 10, cu multe bucăţi peste 15. Rupere totală! Noroc că eram încă plin de energie şi bine dispus. Aş fi putut să o urc toată pe bicicletă, dar simţeam încet că se instalează nişte cârcei, aşa că am aplicat la o viclenie pe care o folosesc în cazuri din astea: din când în când, pe bucăţi de 50-100 m mai abrupte, mă dau jos şi împing bicicleta. Nu pentru că nu aş putea să urc ci pentru a schimba temporar muşchii care depun efort şi să le permit un mic răgaz de odihnă. De fiecare dată, dupa doar câţiva zeci de paşi, mă pun la pedale complet relaxat şi aproape ca nou. Am făcut trucul ăsta de 5-6 ori până sus unde am dat într-o superbă căldare glaciară, cu un mic cătun şi nişte cabane. Aici am aflat răspunsul marii mele enigme despre denivelarea urcării, că până acolo urcasem tare de tot. Au urmat vreo 4 km prin căldare aproape pe plat, ceea ce face ca de fapt restul urcării să fie tot cu medie peste 10%. În fundul văii am dat de ultimii 2 km de urcare, câteva serpentine din nou peste 10% şi din nou foarte demoralizante pentru mulţi din câte am observat. Eu am făcut 30 de secunde de pauză să dau un gel pe gât, am sărit în şa şi am ajuns foarte repede sus în pasul Duron.
De aici a urmat o foarte lungă coborâre pe drum cu pietre, „iubirea” mea. Am mers foarte prudent, mai erau vreo 15 km până la final şi nu merita să mă accidentez acum. Alţii se pare că nu au fost de aceiaşi părere, după câteva curbe un concurent fiind căzut pe jos, plin de sânge, cu medicii lângă el iar sus deja venise un elicopter să îl recupereze. Am mai apăsat un pic pe frână, o mână ruptă prin Italia şi o factură de ceva zeci de mii de euro nu e tocmai ce îmi doream…. Aşa că am ajuns prudent la ultimul punct de alimentare, unde nu m-am mai oprit că aveam de toate pentru ultimii 10 km.
A urmat o ultimă urcare de 310 m diferenţă de nivel pe vreo 3-4 km care nu a pus probleme tehnice, doar psihice, dar care a trecut repede. În varful ei, după o cabană, a urmat coborârea finală, întâi pe un drum forestier destul de prost, apoi pe unul mai bun, presărată şi cu câte o secţiune de single-track, dar şi cu trei mici urcări unde mai trebuia să dai câteva pedale, aşa, de adio… Vremea frumoasă de dimineaţă se cam stricase şi din norii negri adunaţi deasupra a început încet să picure. Aveam să aflu că pe cei pe care i-a prins în pasul Duron i-a şi nins. I-am dat cât de tare am putut iar ploaia m-a prins pe ultimul km. Suficient pentru ca pe mica potecă ce se termina în centrul oraşului Selva di Val Gardena să reuşesc să trag singura mea căzătură cu fix 100 m înainte de linia de finish şi să mă umplu de sânge. M-am ridicat repede, am îndreptat ghidonul bicicletei cu forţa că trecuse cu maneta peste cadru, am scos de la piept steagul României şi am trecut linia de final cu steagul în mână pe o ploaie cu bulbuci care tocmai începuse, după 8 ore 14 minute şi 59 de secunde, cu un sfert de oră mai mult decât sperasem fără să ştiu traseul…. Mi-am dorit în schimb să am neapărat o medie de peste 10 km/h şi am reuşit asta. Când voi mai reveni însă, voi şti exact cum stă treaba şi aşteptările mele vor fi mai mari, cu siguranţă un timp sub 8 ore fiind realizabil pentru mine.
Cea mai mare parte din cei 33 de concurenţi români care au luat startul au terminat concursul, indiferent de traseul ales. Toţi au fost deosebiţi şi terminarea unui astfel de concurs este clar o mare realizare şi o recunoaştere a talentului la MTB, indiferent că e vorba de traseul lung sau de cel scurt, care are 60 km şi 3400 m diferenţă de nivel fiind doar ceva mai scurt dar cu nimic mai uşor. Lista cu rezultatele noastre se găseşte aici, dar aş vrea să remarc în mod deosebit pe Robert Dobai, singurul nostru concurent la Elite, care a reuşit un timp de 5:44 şi o medie incredibilă de 15,58, pe Doina Ţiţei, una dintre puţinele fete curajoase care au terminat tura lungă şi nu oricum, ci pe locul 4, pe Andy Brunner care ne-a reprezentat la cursa elitelor categoria Master pe traseul scurt unde a obţinut locul 2 la categoria de vârstă de peste 60 de ani!!!, pe Roşu Daniel care, la nivel de amatori, a terminat cu timpul fantastic de 6:44 pe locul 18 în clasamentul general şi pe Săftiuc Ana, cealaltă fată participantă din România care a terminat traseul scurt.
Şi toţi ceilalţi de pe listă sunt fantastici şi, credeţi-mă, participarea şi terminarea unei astfel de curse este o experienţă de nedescris. Aşa că sfatul meu este ca, după ce reuşiţi să terminaţi cursele grele de la noi, să mergeţi şi să încercaţi şi regina tuturor curselor de MTB, Sellaronda Hero, o să fie o experienţă care o să vă marcheze pentru totdeauna, garantat! Şi ca să vă fac poftă, iată un mic film de prezentare cu câteva momente din cursa din acest an. Dar credeţi-mă, oricât de bine arată filmul, realitatea e la cu totul alt nivel de frumuseţe şi excelenţă!!!
Notă: pozele nu reprezintă neapărat imagini din bucata de traseu despre care se vorbeşte în paragraful lângă care sunt amplasate, fotografii au fost doar în zonele mai uşor accesibile ale traseului şi nu au acoperit zonele de „luptă” adevărată cum a fost urcarea a 3-a pe Sourasass…
