Craft Bike Transalp 2015 – cel mai vechi şi mai uşor maraton mtb pe etape din Europa?

În perioada 19 – 25 iulie 2015 a avut loc cel mai mare maraton mtb pe etape din Europa, Craft Bike Transalp, eveniment la care Freerider.ro a participat cu echipa alcătuită din Robert Dobai şi subsemnatul Wouter Cleppe. Au fost câteva zile de nebunie curată, dar haideţi mai bine să vedem cum s-au desfăşurat ostilităţile de-a lungul celor 7 etape.

Craft Bike Transalp este mama tuturor maratoanelor pe etape de-a lungul timpului devenind standardul pentru majoritatea noilor curse de acest tip din întreaga lume. Transalp a devenit sinonim cu perfecţiunea însă şi alţi organizatori au făcut eforturi mari pentru a se apropia de aceste standarde. Aşadar am fost curios să văd dacă ediţia din acest an face faţă standardelor din 2015.

Anul acesta a avut loc a 18a ediţie a maratonului şi trebuie să recunoaştem că mtb-urile au evoluat mult în aceşti 18 ani. De la frâne V la frâne pe disc, cadre din carbon mai uşor, full-uri, furci cu suspensii mai mari, 29er-e etc. Mulţumită tuturor acestor evoluţii limitele datului pe bicicletă sunt mult diferite azi în comparaţie cu ce era în 1998. Apare aşadar întrebarea dacă organizatorii Transalp au făcut ceva să aducă la zi traseele etapelor zilnice. De ce? Pentru că în ultima vreme au auzit mult vorbindu-se de „Transasfalt” şi când te uiţi pe cifre vezi că într-adevăr peste 45% este asfalt… Acesta este motivul pentru care, deja de ceva vreme, mă întrebam dacă Transalp-ul nu a devenit prea uşor. Cifre impresionante, dar fără nicio provocare? Haideţi să vedem împreună cum a fost.

 

Etapa 1 – Ruhpolding (GER) – Saalfelden/Leogang (AUT): 101,88 km , 2.260m diferenţă de nivel

Când am ajuns în Ruhpolding din nou am fost întâmpinat de organizarea perfectă. Nu există greşeli, organizatorul s-a ocupat de tot, iar după doar 15 minute eram deja înscrişi. Momentul perfect pentru a povesti cu prietenii şi intra în atmosferă.

Duminică dimineaţă, ora 8:15, vremea să găsim startul şi, având numărul de echipă 70, Robert şi cu mine intrăm în blocstart-ul A2 împreună cu primii 100 ciclişti. Perfect însă după întârzierile pe care le-am avut la Bike 4 Peaks mi-am dat seama că este extrem de important să te poziţionezi cât mai în faţă posibil pentru a supravieţui primilor kilometri neutralizaţi.

Ora 9, start! Strategia era ca Robert să meargă în faţă eu trebuind doar să mă concentrez şi să rămân aproape de el. Aşa cum ne-am aşteptat, mult stres, însă am reuşit să rămânem în faţă până am ajuns la prima secţiune cu pietriş. Întrucât drumul devine mai îngust depăşirile devin mai dificile, dar pedalatul mai uşor, mai relaxat. Însă chiar şi aşa cu o mulţime de garduri şi poduri de trecut de multe ori trebuie să frânezi puternic în ultimul moment. Aşadar concentrarea rămâne la cote ridicate.

După 8 km putem în sfârşit să începem prima căţărare şi… după primii 100 m începem să împingem. Blocajele provoacă multă nervozitate însă toate aveau să dispară în curând. După ce am mers pe jos vreo 100 m reuşim în sfârşit să pedalam şi toată lumea îşi dă seama că asta se va întâmpla pentru următoarele 7 zile! Aşadar fiecare îşi caută ritmul, cel care sa poată fi menţinut până la finiş în Riva del Garda.

Verific des pulsul lui Robert şi după 2 km îl las în faţă pentru a stabili viteza. Tehnica funcţionează şi suntem în Top 15! Pe plat şi pe coborâri o iau eu în faţă pentru a profita amândoi de experienţa şi energia mea. Vremea este excelentă însă călduroasă şi umedă în acelaşi timp. Transpirăm la greu aşadar trebuie să fim foarte atenţi cu hidratarea.

În curând ajungem la prima coborâre adevărata, iar lucrurile aveau să se schimbe. Este o potecă frumoasă şi scurtă însă pentru că are şi multă iarbă înaltă este greu să vezi obstacolele ascunse. Lovesc ceva şi strig la Robert să o lase mai încet însă este prea târziu. După ce ieşim de pe potecă îmi spune că are pană. Ok, nu-i problemă. Având suficientă experienţă la maratoanele pe etape sunt pregătit cu tot ce trebuie pentru reparaţiile tubeless. În doar 1,5 minute pana este gata însă din păcate tot iese aer. Se pare că şi janta este deteriorată aşa că nu avem încotro şi trebuie să punem şi cameră. Au trecut 6 minute, iar acum am căzut undeva pe locul 40-50. A venit vremea să muncim!

Continuăm coborârea pe asfalt şi reuşim să ajungem din urmă grupuri mai mari. Sărim rapid din grup în grup însă îmi dau seama că lucrul astă consumă o mulţime de energie. Întrucât în echipă sunt cel cu o condiţie fizică mai bună trec primul însă nu mă descurc deloc bine pe aceste zone plate. Aşadar ziua 1 tocmai a devenit o misiune de sinucidere. Când reuşesc la un moment dat să mă odihnesc în cadrul unui grup pe care îl depăşeam observ cum pulsul îmi scade şi mă gândesc ce viaţă frumoasă aş putea avea aici. Însă nu! Trebuie să forţăm!

Dacă lucrurile nu stăteau oricum destul de rău îmi dau seama că am rămas fără apă. 1,5 litri s-au dus în 36 km cu căldura şi ritmul ăsta. Va trebui să supravieţuiesc până la km 42, primul punct de alimentare. A fost greu, dar am reuşit. După asta intrăm în penultima căţărare a etapei 1, iar Robert o ia din nou în faţă. Mă ţin destul de greu după el însă pe măsură ce câştigăm altitudine mă simt din ce în ce mai bine. Sus atmosfera este excelentă cu oameni care aplaudă şi peisaje superbe. Însă acum trebuie să coborâm pe forestierele tipice cu pietriş alunecos. Viteza este mare, iar riscul de accident la fel. Cumva consider că este mai periculos pe acest fel de coborâri decât pe potecile singletrack însă acesta este Transalp-ul unde asfaltul şi pietrişul sunt „mărci înregistrate”…

După forestier intrăm pe o potecă scurtă cu ceva pietre alunecoase şi, evident, după doar 50 m dăm peste o echipă care cobora pe lângă bicicletă. Îi rog frumos să se dea la o parte însă nu, aproape că intru cu totul în ei şi sunt nevoit să mă dau jos. Bineînțeles că după pietre îmi sar în faţă şi continuă să mă blocheze. Eh… poate că ăsta este motivul pentru care organizatorii prefera forestierele. Când într-un final ai parte de mtb adevărat oamenii nu sunt în stare să se descurce şi aşa se produc ambuteiajele. După câteva momente enervate reuşim să îi depăşim.

Robert şi cu mine ajungem repede jos şi observăm un grup mare de care ne lipim. Următorii 40 km devin o adevărată cursă de şosea şi este perfect să te afli într-un grup care lucrează împreună. Desigur depui ceva efort însă reuşim să rămânem pe poziţii. Pedalăm cu 35-40 kmh. Desigur că iar suntem pe terminate cu apa fiind singurii care ne oprim la al 2lea punct de alimentare. Aşadar din nou efort mare şi sprint pentru a ajunge din urmă grupul.

De aici totul ar trebui să fie relaxare maximă însă nu, lui Robert i se dezumflă încet roata faţă. Aşadar cu 5 km înainte de finiş ne oprim să umflăm. Pierdem 30 secunde şi acum trebuie să rulăm cu 50 kmh pentru a-i ajunge! În sfârşit ne alipim însă mai este o mică urcare. Va trebui să rămân în zona roşie de efort maxim pentru a face faţă.

Terminăm pe locul 21, mai bine decât am sperat după toate problemele avute însă cu ce preţ? Amândoi ne-am distrus picioarele la temperatura de peste 35 grade de afară şi se pare că nu reuşim să ne mai răcim.

Concluzie

Ziua întâi a fost cu adevărat o etapa de „Transasfalt”, 101 km cu doar 3 km de poteci. Destul de plictisitor şi deloc tehnic. Aşadar numele se pare că este binemeritat. Dar este totuşi uşor mulţumită atâtor kilometri de asfalt şi forestiere? Cred că pentru majoritatea da, iar distanţa este repede parcursă, însă nu şi pentru noi.

O altă problemă mare, doar 2 puncte de alimentare în 101 km! Iată acum o nouă provocare, să te descurci cu deshidratarea şi crampele. Sigur văd că primele 100-200 echipe au propriile echipe de support, prieteni şi familie însă asta nu înseamnă că organizatorul nu trebuie să aibă grijă şi de celelalte 500 echipe. La viteza noastră de „Top 20” se pare că cei 1,5 litri pe care îi pot căra nu sunt suficienţi. Aşadar pentru cei care merg mai încet înseamnă că va fi şi mai greu! Să folosesc recipiente camelbag în rucsac? Păi nu este asta o cursă? Nu ar trebui să ne concentrăm doar pe a pedala cât de tare putem? Sper doar la zile mai bune în etapele care urmează.

 

Etapa 2 – Saalfelden/Leogang (AUT) – Mittersill (AUT): 64,34 km, 2.405m diferenţă de nivel

După etapa de ieri distrugătoare de picioare „ne-am bucurat” că a trebuit să mai pedalăm încă 12 km până în camping, lucru pe care a trebuit să-l facem din nou azi pentru a lua startul în etapa cu numărul 2. A fost totuşi bine pentru că ne-am putut încălzi. Având locul 21 de ieri azi am putut pleca din startblock-ul A2 însă acum a fost mai bine întrucât am întâlnit o mulţime de feţe familiare. Timpul a trecut mai repede.

Ora 9 şi din nou un start neutralizat şi periculos (de ce nu începem noi oare fiecare etapă cu o căţărare puternică?!) care ne aduce la 8 km de prima urcare lungă. Aşadar ne aflăm în companie bună în al 2lea grup. Primii încep să se distanţeze însă şi noi ne găsim ritmul în pădurile umbroase şi protectoare. Robert merge bine, iar eu pot vorbi mult pentru că peste 70% din grupul în care suntem este alcătuit din olandezi. Odată ajunşi sus avem parte de mtb adevărat! Mai întâi o frumoasă potecă ce devine o urcare dificilă. Mai departe urmăm Panorama Trail, o potecă dificilă de 3 km plină cu rădăcini ude, o da!!

Dar din nou sunt uimit! Datorită acestor zone mai tehnice începem să-i ajungem pe profesioniştii din faţă?! Au probleme pe un astfel de traseu? Este adevărat că la Transalp participă mai mult ciclişti mai puţin tehnici? Să depăşeşti pe asemenea teren este riscant şi după ce vedem un accident trecem totuşi în modul „safe”. Chiar şi aşa tot continuă să depăşim, iar după ce se termină poteca avem parte de o secţiune artificială de pumptrack. Deşi este complet nenaturală este de 100 de ori mai frumos decât pe un forestier. O mulţime de sărituri şi viraje strânse însă o luăm uşor amintindu-ne de problemele tehnice de ieri. Odată ajunşi jos în localitate oprim la punctul de alimentare pentru a ne face plinul.

Ajungem acum la penultima urcare. Majoritatea cicliştilor pe care i-am depăşit ne ajung (ei nu opresc, au echipe de support peste tot) aşadar urcăm alături de aceeaşi oameni. Robert începe să se resimtă aşa că încetinim puţin. Îmi dau seama că va trebui să-l susţin cât pot de bine în următoarele zile, spre exemplu să îi car bidoanele de apă pe urcări sau sprintând spre punctul de alimentare pentru a le reumple în aşa fel încât el să nu trebuiască să mai oprească sau chiar împingându-l puţin din când în când.

După al 2lea punct de alimentare (la doar 6 km de primul?!) ajungem la o zona de mers pe jos ocazie cu care ne putem relaxa puţin. Robert luptă din greu însă când vede coborârea uită de durere şi amândoi ne simţim bine pe poteci. După ce o parcurgem ajungem iar pe forestier de unde tot ce trebuie să facem este să ţinem ritmul până la finiş. Mulţumită unei coborâri reuşite putem să ajungem echipa de olandezi pedalând împreună ultimii kilometri plictisitori, terminând ziua pe locul 15.

Concluzie

Etapa de azi a fost mult mai frumoasă având şi porţiuni tehnice, dar şi rapide. Peisajele frumoase ne-au făcut să uităm de durerea din etapa întâi. Punctele de alimentare s-au aflat prea apropiate unul de celălalt însă întrucât etapa a avut doar 64 km a fost ok. Ziua doi a însemnat mtb adevărat şi am început din nou să cred în Transalp.

 

Etapa 3 – Mittersill (AUT) – Sillian (AUT): 118,29 km, 3.577m diferenţă de nivel

Da, când priveşti profilul acestei etape te aştepţi la probleme. O mulţime de probleme care s-au şi confirmat. A fost o zi grea pentru noi.

Nu, nu a fost din cauza primei căţărări imense, nu au fost cei 3 km de push-bike, nu a fost distanţa de aproape 120 km şi nici cei peste 3500m diferenţă de nivel. Nu! Totul a devenit „misiune imposibilă” când a venit vorba de hidratare. Având un prim punct de hidratare la km 18 şi al 2lea abia la km 80 şi ştiind că mersul pe jos 3 km şi pedalatul alţi 60 km vor dura 2,5-3 ore ne-am dat seama că vom muri… de sete. Dacă nu înainte de al 2lea punct de alimentare atunci cu siguranţă pe ultima parte unde deshidratarea adunată cu multe căţărări scurte şi abrupte ne vor distruge avântul.

La ora 8 a fost startul. Bănuiesc că toată lumea şi-a dat seama de dificultatea zilei, sau de moartea sigură care îi aştepta, aşa că ritmul era prietenos. După o scurtă încălzire am început urcarea cu 1700m diferenţă. Imediat eu şi Robert am început sa mergem la 80% din capacitate sperând că vom supravieţui puţin mai mult. Şi nu am fost singurii. Şi prietenii noştri Bram şi Ken au făcut acelaşi lucru, aşadar atmosfera a devenit şi mai frumoasă.

La km 18 am luat toate băuturile pe care le-am putut căra după care am ajuns la zona de push. Şi mie şi lui Robert ne-a plăcut porţiunea asta mai ales că nu a fost în întregime împins ci am mai şi putut pedala. Cu cât urcam cu atât mai tehnică devenea aşa că a trebuit să împingem din ce în ce mai mult însă peisajele de vis au compensat şi ne-am bucurat de fiecare pas (mai puţin pantofii mei Sidi Drako Carbon). Ajuns sus am căutat nişte apă, am întrebat în cabană, dar în zadar. Într-un final am luat din râu. Întrucât eram puţin în faţa lui Robert era responsabilitatea mea să menţin pline bidoanele.

Nu ştiu cum însă am pierdut un bidon în zăpadă şi printre stânci. Acum chiar că urma să avem probleme! Ok, am încercat să nu mă panichez şi în secunda doi zburam amândoi la vale pe forestiere până la un blocaj unde organizatorul a neutralizat timpul pentru a aştepta traficul. Din nou aici am folosit timpul pentru a mai găsi apă. Însă la finalul zonei neutralizate am găsit un înger, Iulia prietena lui Robert, ne aştepta cu bidoane noi cu apă, un adevărat miracol! Aşadar mai avem 45 km cu 1,5 litri de apă, să sperăm că ajung!

Întrucât a trebuit să aşteptăm ne aflam acum într-un grup mare lucru care am crezut că ne va ajuta în continuare, însă nu, chiar opusul. La fiecare secţiune tehnică grupul se bloca, iar eu deveneam din ce în ce mai nervos atât de nervos încât am făcut o greşeală. Împreună cu Robert am început să mă îndepărtez de grup. După 10 km de pedalat rapid am ajuns o altă echipă de italieni aşadar eram acum 4 care munceam împreună. Însă în timp ce ei primeau ajutor la fiecare 2-4 km de la o maşină sau de la oameni de pe margine, un gel, un bidon şi în timp ce erau obişnuiţi să meargă rapid noi făceam exact ce nu ne plăcea – pedalam repede de prea multă vreme pe zone plate. Am încercat să-l mai domolesc pe Robert însă fiind un super tip a considerat că şi el trebuie să muncească la fel de mult ca mine. A fost o greşeală, ar fi trebuit să lucrez eu mai mult pentru a compensa însă nu, el îşi termina rapid bateriile.

Am reuşit să ajungem la km 80 de unde am luat 4 bidoane şi 4 banane însă acum, dintr-o dată Robert a murit. Şi mai aveam încă 40 km cu 1250 diferenţă de nivel! Ei bine asta o să doară! Am încercat să ajut în toate felurile şi cu siguranţă după atâţia ani ştiu cum să scot ce-i mai bun din partenerii mei de concurs. Totuşi să-l văd cât de tare suferă, m-am simţit rău. Din fericire Robert are o mulţime de talent şi chiar suferind a reuşit să menţină un ritm suficient de bun pentru a ţine pasul cu alte echipe.

La km 94 am găsit un punct suplimentar de alimentare pe care l-am apreciat. Însă nu a fost suficient şi mai aveam nevoie de hrană. Să cerem ajutorul echipelor de support din jurul nostru? Nu, nici gând, nu există prieteni aici. Deja pierdeam mult timp cu reumplutul bidoanelor, iar când organizatorul rămâne fără mâncare acest dezechilibru faţă de echipele cu ajutor extern creşte şi mai mult.

Cu toate astea am continuat lupta şi în cele din urmă am reuşit să terminam etapa pe locul 16. Deloc rău!

Concluzie

După vreo 35 km de mtb adevărat cursa s-a transformat din nou în Transasfalt pentru următorii 85 km. Şi să faci o cursă de şosea în căldură fără o susţinere corectă din partea organizatorilor? A fost cam riscant din partea lor! Dacă noi am fost la limită păi ce au mai făcut cei din spate? Ei cum vor supravieţui fără lichide şi mâncare? Dacă Transalp este cu adevărat o cursă şi nu doar o traversare de munţi unde îţi iei rucsacul plin de mâncare şi băutură cu tine atunci le sugerez organizatorilor să se ocupe mai bine de punctele alea de alimentare. Sper că toţi concurenţii au reuşit să termine cu bine ziua asta!

 

Etapa 4 – Sillian (AUT) – Alleghe (ITA): 89,95 km, 2.538m diferenţă de nivel

După ziua de ieri aproape dezastruoasă ne-am simţit azi incredibil de refăcuţi. Aşadar priveam cu încredere spre etapa de azi. Desigur avea să fie o nouă cursa de şosea însă începem să ne pricepem şi la asta.

Startul este ca deobicei haotic însă începem să ne descurcam bine şi la a fi agresivi aşa că trecem cu bine de primii kilometri neutralizaţi. După primii 5 km ajungem la prima urcare stâncoasă unde se merge pe jos. După aceşti 500 m ajungem la prima urcare reală şi revenim în grupul nostru normal. Întrucât urmează o zonă lungă de forestiere misiunea noastră este clară – să rămânem în acest grup cu orice preţ. Din fericire Robert se simte suficient de bine pentru a se descurca.

Aşadar primii 20 km şi primele două pasuri mici trec repede, iar acum ne aflăm într-un grup mare alături de care pedalăm următorii 35 km pe o veche cale ferată, drum forestier acum.

Următoarea problemă – reumplerea bidoanelor în mijlocul secţiunii de viteză. Pentru a risca cel mai puţin să pierdem grupul eu sprintez înainte cu toate bidoanele goale reuşind să mă întorc în grup fără să pierdem prea multă energie. Misiune îndeplinită! Poate că pedalatul este plictisitor însă compania este bună şi putem să mai vorbim cu cei din grup. Suntem acum în Italia şi în curând ajungem în Cortina. Temperatura creşte rapid însă dintr-o dată începe ploaia. Întrucât am început căţărarea zilei ploaia răcoroasă este binevenită.

Robert începe să simtă din nou oboseala şi decide să se desprindă de grup. Încerc să-l ajut cum pot însă urcarea este lungă şi dificilă. Din fericire peisajul devine din ce în ce mai frumos! La al 2lea punct de alimentare ne descurcam bine, iar acum suntem în Dolomiţi, superb! Ploaia s-a oprit, privelişti superbe, foarte frumos dacă nu suferi prea tare – sper că şi Robert s-a bucurat puţin de panoarme.

Sus observ că am pierdut în jur de 3 minute faţă de grup însă acum ne putem răzbuna pentru că urmează o lungă coborâre. Mai întâi intrăm pe o potecă stâncoasă după care peste dealuri la 2000 m altitudine cu panorame incredibile. Apoi reintrăm pe o potecă până jos de tot. Depăşirile nu sunt prea uşoare însă când ceri voie frumos oamenii te lasă.

Alături de bicicleta mea full suspension RAM Podium preiau conducerea, aleg trasa şi stabilesc ritmul. Nimic ieşit din comun. Totul este în siguranţă şi suficient de rapid. Când ajungem la ultima urcare dăm peste o echipa din „grupul vechi” aşadar ceilalţi nu pot fi departe. Curând suntem din nou pe coborâre şi se dovedeşte că mersul în spatele acestei echipe este cam riscant. Se lovesc de tot făcând pietrele să sară în toate direcţiile aşadar prea periculos. Reuşesc să depăşesc însă Robert nu are loc. În cele din urmă ajungem împreună la asfalt. Pierdem din nou timp aşa că decid să-l aştept pe Robert şi să-l antrenez pentru ceva viteza nebunească pe ultimii 5 km de asfalt plat. Tehnica reuşeşte şi ajungem cu 40 de secunde în urma grupului, pe locul 17.

Concluzie

Etapa a 4a a fost bună! Este normal să-ţi aduci cel mai bine aminte ultima parte dintr-un concurs, iar aceşti ultimi 20 km au fost extraordinari! Desigur, am avut câteva porţiuni plictisitoare pe la mijloc dar, de vreme ce au fost pe forestiere şi nu pe asfalt să zicem că au fost ok. Etapa nu a fost prea grea, o bună recuperare după Etapa Regină de ieri. Aşadar am făcut împreună o treabă bună!

Zona de finiş a fost superbă însă de data asta mâncarea a fost cam puţină. Pe de altă parte trebuie să recunosc că până acum mâncarea de la finiş a fost excelentă. În fiecare zi primeşti o varietate nelimitată de mâncare şi băutură. Este ceva la care te gândeşti şi care te ţine în viaţă în timpul zilei. Aici organizarea de la Transalp dovedeşte că se află la cel mai înalt nivel şi, ca să fiu sincer, toate celelalte detalii care ţin de cursă (informaţiile, mâncarea, indicatoarele de la finiş, campingul, pastaparty) sunt perfecte sau foarte apropiate de perfecţiune. Poate partea mai slabă este în timpul cursei şi… ţine de traseu? Sau poate în România suntem obişnuiţi cu altfel de trasee, iar aceste drumuri plate şi asfaltate sunt perfecte pentru cicliştii belgieni, olandezi şi germani??

 

Etapa 5 – Alleghe (ITA) – San Martino (ITA): 73,28 km, 3.137m diferenţă de nivel

Wow, cifre mari, zi mare însă oare s-a recuperat Robert? A venit vremea să aflăm.

Startul este din nou neutralizat şi mă împinge până şi o ciclistă clasată cu mult în spatele nostru. Oameni atât de nervoşi, aşa că ne bucurăm când începe urcarea. Acum neexperimentaţii se lovesc de „perete”, dar problemele continuă întrucât trebuie să-i depăşim pe toţi pentru a reveni în poziţia noastră normală. Reuşim să avansăm însă observ că Robert va suferi azi, este prea tăcut. Din fericire pentru el prima urcare devine abruptă şi alunecoasă, iar asta îi place lui cel mai mult. Acolo unde toţi trebuie să ne dăm jos el continuă şi aşa suntem în măsură să-i urmăm pe prietenii Bram şi Ken pe prima căţărare.

Cu siguranţă însă acest ritm consumă energie şi cu peste 3000m de urcat azi, este oare acest lucru pe care îl facem bun? Întrucât nu vreau să-mi asum riscuri încep să-l împing pe Robert peste tot pe unde se poate. Dacă putem economisi ceva energie atunci o vom face! Traseul este complet diferit faţă de ieri. Azi urcăm abrupt off-road şi coborâm pe asfalt.

Însă apar noi probleme, orientarea. Marcajul este defectuos şi din când în când lipseşte cu totul. Aşadar periodic trebuie să ne oprim şi să ghicim pe unde este concursul. Când îl ştii pe Robert că suferă ultimul lucru pe care vrei să-l faci este să greşeşti traseul. Însă avem noroc şi ţinem drumul bun pierzând timp doar când ne uităm după urme de roţi.

Primii 35 km sunt grei însă întrucât lucrăm în echipă şi pentru că există căţărări dificile Robert primeşte energie mentală suplimentară. Aşadar kilometri trec repede. Îi pierdem din vedere pe Ken şi Bram, dar suntem încă în preajma colegilor obişnuiţi de concurs aşadar poziţionarea noastră în clasament trebuie să fie ok.

După primul punct de alimentare Robert începe să moară cu adevărat. Zburăm pe drumurile asfaltate pentru a ajunge la a doua urcare a zilei pe alte drumuri forestiere, deloc plăcut mintal. Pe măsură ce ne deplasăm trebuie să-l împing din ce în ce mai tare pe Robert. Îmi pare rău pentru el când văd că până şi pe coborâri a început să nu mai taie virajele cum trebuie. Asta anunţă doar probleme mari aşadar încerc să fiu cel mai bun coleg de echipă şi să nu-l forţez deloc. Doar să-l motivez şi să-l ajut cum pot mai bine.

Însă toate astea mă afectează şi pe mine – genunchii mă dor, umerii au crampe aşadar devenim cea mai tăcută echipă din cursă (iar asta e ceva nou pentru mine!). Din fericire câştigăm altitudine, iar temperatura e bună. În jurul nostru avem Dolomiţii şi o mulţime de spectatori. Este foarte periculos să faci slalom printre ei. Ultima urcare parcă nu se mai termină, însă energia mea este pe terminate. Cel puţin acum suferim amândoi, iar în echipă totul trebuie să fie echilibrat, nu? La ultimul punct de alimentare fac un „refill” complet însă nici băutul şi nici mâncatul nu ne fac mai rapizi. Întrucât nu putem mai mult începem să facem haz de necaz, iar timpul trece mai repede.

Cumva reuşim să ajungem sus, iar de aici este doar la vale până la finiş. Pietrişul este extrem de alunecos (sau sunt eu super obosit?) şi trebuie să fim atenţi. După forestier, da, din nou asfalt şi chiar o grămadă de asfalt. Aşa a trecut încă o zi cu doar 3 km de poteci, dar a fost ok. Oricum probabil nu am fi putut să ne bucurăm chiar dacă ar fi fost mai mulţi. Ne bucurăm însa ca am ajuns la finiş întregi şi pe locul 20.

Concluzie

Cu adevărat cifre mari şi nimic tehnic pe traseu. Doar suferinţă datorată cifrelor mari. Aşadar Transalp-Transasfalt poate fi cu adevărat greu! Cred că îmi dau seama despre ce e vorba aici: o tură lungă cu o grămadă de diferenţă de nivel şi cu puţine zone tehnice, ceva ce poate deveni greu pentru oricine la un moment dat. Poate că aşa este bine până la urmă. În felul ăsta cursa este accesibilă mai multor oameni şi toată lumea se poate antrena pentru rezistenţă chiar dacă trăieşti în ţări plate precum Belgia, Olanda unde cicliştii nu se pot antrena pentru tehnică. Aşadar să oferi o tură bine organizată de 7 zile printr-un loc cu peisaje frumoase nu este atât de nebunesc. Rezistenţa îţi este cu adevărat pusă la încercare şi, în acelaşi timp, ai timp să te mai uiţi în jur şi să admiri peisajul.

Ei bine dacă majoritatea organizatorilor din ziua de azi caută modalităţi de a pune la încercare concurenţii din punct de vedere tehnic, simplitatea traseelor de la Transalp îl pune într-o poziţie unică. Aşadar menţinând acelaşi nivel timp de 18 ani ei au reuşit să devină diferiţi, iar acest lucru este cel pe care-l caută fiecare organizator, să-şi facă evenimentul special şi să atragă un anumit grup de ciclişti. Aşadar bravo! Şi scuze că mi-au trebuit 5 zile să-mi dau seama…

 

Etapa 6 – San Martino (ITA) – Levico Terme (ITA): 88,78 km, 2.530m diferenţă de nivel

Ei bine după o zi grea organizatorii întotdeauna oferă şi una mai uşoara. Aşadar nu ne aşteptăm la prea multe probleme. Poate va fi etapa cu cel mai mult asfalt însă pentru că începe la deal abia aşteptăm. Mă rog, eu abia aştept pentru că Robert este deja tăcut. Şi în plus faţă de oboseala acumulată mai este acum şi răcit.

Startul este la 9, perfect! Nu ne mai împingem de data asta, doar pedalat la deal pentru a-ţi consolida poziţia. Robert merge bine şi la fel sunt şi condiţiile meteo. La peste 1500 m altitudine este frumos şi răcoare. Urcarea nu este prea lungă şi după 7 km ajungem într-o staţiune de schi. Panorame şi… o potecă! Simt că mă voi distra bine atacând la vale însă unul din prietenii belgieni de la echipa Rotwild-Zaes face pană. Şi alt ciclist şi încă unul. Deja vreo 5 stau pe marginea drumului! Ce se întâmplă aici?! Clar este ceva în neregulă cu poteca aşa că decidem să o luăm încet.

Poteca este bună însă fără să ne dam seama ajungem din nou pe forestier moment în care a venit vremea să doborâm noi recorduri de viteză – 80 kmh până în momentul ăsta. Robert are probleme de stomac şi până şi denivelările mici îi fac rău. Aşadar când ajungem la asfalt este mai bine. Asfalt la vale şi asfalt la deal. Există însă şi avantaje întrucât Robert se simte mai bine şi-l pot împinge.

După ce opresc la punctul de alimentare îl ajung din urma pe Robert pentru a urca împreună cea mai mare căţărare a zilei. Putem vedea în faţă o altă echipă, Scott24, şi asta îl motivează pe Robert! Merge bine aşadar urcarea decurge şi ea bine. Puţin mai târziu îl depăşim chiar şi pe Robert Mennen care probabil se simte rău. Stă alături de noi până pe vârf însă faptul că „până şi riderii de top pot muri” îl motivează pe Robert şi mai mult.

Pe coborâre Mennen preia conducerea, iar eu îi observ stilul. Wow cât de rapid poate fi! Nu ţine deloc degetele pe frâne, pe liniile drepte cât şi pe viraje! Este prea riscant pentru mine, dar bănuiesc că el ştie ce face. Eu trebuie să reduc uzura anvelopelor şi şansele de căzătura la zero. Pe asfalt îl ajungem pe Mennen şi echipa Scott şi continuăm împreună până în vale. După 15 km de asfalt ajungem la ultimul punct de alimentare unde reumplu tot pentru că temperaturile sunt iar mari.

Mai avem de negociat o urcare pe asfalt însă ritmul scade din nou aşa că încep să-l împing din nou pe Robert. Dar ce se întâmplă? Nici eu nu mai pot?! Am uitat oare să mănânc şi să beau? Încerc din răsputeri să-mi revin însă nu reuşesc aşadar ajungem sus ceva mai încet decât ne-am programat. De aici avem din nou o poteca ce ne readuce zâmbetul pe buze şi, fără alte probleme, reintrăm pe asfalt pe ultima bucată spre finiş. Am terminat azi pe locul 16 la doar 1 minut în spatele celor de la Scott. Bravo!

Concluzie

Startul la deal a fost excelent. Cred că asta este soluţia pentru tot stresul de dimineaţă. Sper să văd pe viitor din ce în ce mai multe starturi aşa. Etapa de azi a avut din nou o grămadă de asfalt însă după revelaţia de ieri văd acum strategia organizatorilor – o zi grea, una mai uşoară. Ştiind că ei trebuie să aibă grijă de peste 1000 de participanţi bănuiesc că e mai bine aşa. Mâine este iar zi de joacă?

 

Etapa 7 – Levico Terme (ITA) – Riva del Garda (ITA): 74,75 km, 2.555m diferenţă de nivel

Este ultima zi, ziua în care toata lumea este cu 10-20 % mai rapidă. Ştiind că nu se mai întâmplă nimic mâine majoritatea concurenţilor vor folosi şi ultimul gram de energie pentru a termina cât mai repede. Însă va face faţă Robert? Şi să sperăm că nu vom fi loviţi de un idiot care „riscă totul”. Să fim eliminaţi în ultima zi de concurs ar fi groaznic. Este însă şi ziua în care se întâmplă cele mai multe accidente aşadar să fim de două ori mai rapizi şi de două ori mai atenţi, ok?

Încă un start neutralizat la ora 9 şi din nou rideri nervoşi până când ajungem la poalele unei mici urcări. Însă acum în loc să ne găsim ritmul ştim că va trebui să pedalăm mai tare pentru a urmări grupul. După 20 minute o ajungem pe lidera la feminin care este incredibil de rapidă! Cred că toată lumea şi-a dat seama că vor fi blocaje azi întrucât traseul este cel mai tehnic din ultimele 7 zile fiind vorba de poteci lungi.

Însă potecile îl motivează pe Robert care zboară la deal, iar la vale, după doar 500 m ajungem în aglomeraţie. Poteca este frumoasa şi stâncoasă cu multe viraje strânse. Nu este uşoară însă cu siguranţă se poate face pe bicicletă. Însă nu şi pentru băieţii „rapizi” din faţă aşa că în scurt timp încep să aud o grămadă de înjurături. Decid să merg încet şi să menţin distanţa faţă de profesioniştii din faţă pentru a putea lua toate virajele, ca şi când aş fi într-o tură cu prietenii acasă. Tehnica functionează!

După viraje ajungem la poteci rapide şi pietre alunecoase şi din nou lumea are probleme. Îi pot depăşi pe majoritatea însă este greu să pedalezi în echipă în condiţiile astea. Aşa că de multe ori trebuie să-l aştept pe Robert care este blocat în trafic el fiind şi super atent datorită nivelului scăzut de energie.

La finalul potecii intrăm din nou pe asfalt moment în care suntem singuri. Văd în zare un grup şi, crezând că avem asfalt pentru 5-10 km, încep să-l trag pe Robert cu 45 kmh. În momentul în care îi ajungem platul se termina (fuseseră doar 3-4 km), iar urcarea începe. Întrucât primul punct de alimentare urmează să apară iau bidoanele de apă şi încerc să o iau în faţă. Însă urcarea este abruptă şi tehnică. Depăşesc mulţi ciclişti însă unde este punctul de alimentare?! Deja am trecut de distanţa marcată şi nimic! Vai nu, sper că nu l-am ratat cumva… discut cu Bram şi Ken şi nu, nici ei nu l-au văzut. Aşadar continui din greu, transpir la greu şi mă rog să apară punctul de alimentare!

În sfârşit 1,5 km mai târziu apare şi mă opresc să umplu bidoanele. Însă înainte să pot ataca masa cu mâncare Robert îmi şi smulge bidoanele din mână şi mă depăşeşte. La naiba! Se pare că a pedalat şi el întreaga urcare! Şi chiar repede! Da, Robert şi-a revenit şi se simte bine, iar distracţia continuă. Căţărarea alunecoasă continuă, ne descurcăm excelent şi ne apropiem de Top 10!! Dar inevitabil asfaltul revine moment în care avântul nostru se diluează, iar ceilalţi prind viteză.

După câteva secţiuni plate revin urcările foarte abrupte unde ne putem juca. În sfârşit ajungem pe platou. Aici trebuie să ne odihnim puţin însă în sfârşit efortul a meritat pentru că la vale o luăm din nou pe poteci. Întrucât este ultima etapă sunt extrem de atent la pietrele tăioase pentru că ar fi păcat să pierdem acum timp din cauza vreunei probleme tehnice. Robert este şi el atent aşadar nu reuşim să ajungem grupul din faţă.

După potecă urmează un forestier şi înainte să ajungem în vale ne mai oprim odată la punctul de alimentare. Acum grupul din faţă este cu adevărat pierdut aşadar trebuie să supravieţuim singuri ultimii kilometri. Traversăm valea continuând pe asfalt care se transformă în potecă. Super! Urcă o vreme însă în curând începe din nou să fie la vale. Acum mă bucur că suntem singuri întrucât pot merge în ritmul meu.

Însă fără puţină suferinţă tot nu se poate pentru că tot trebuie să pedalăm singuri ultimii kilometri pe plat spre finiş. Vântul puternic din faţă, marcaje defectuoase, frânări de ultim moment, totul devine iar dificil. Pe ultimii 5 kilometrii nu mai am deloc energie, iar aici Robert mă ajută puţin. Aşadar îmi trag sufletul şi cu ultimele puteri trecem linia de sosire pe locul 17.

Suntem în Riva, iar cursa s-a încheiat! După 7 zile Robert şi cu mine am terminat pe 15 la General şi 14 la masculin, un rezultat foarte bun! Robert şi cu mine nu ne-am antrenat niciodată împreună aşa că era greu de anticipat cum va fi. Cred însă că mi-am găsit un nou partener pentru viitoarele aventuri! Prieteni noi, parteneri noi, noi amintiri frumoase!

Concluzie

Ultima etapă a fost cea mai frumoasa pentru mine, iar asta este o mişcare inteligentă din partea organizatorilor întrucât concurenţii ţin minte în general ultima parte. După ce nu prea ne-au dat poteci în primele 6 zile am primit acest lucru în ultima zi de concurs. Poate că asta este mişcarea strategică a organizatorului care încearcă să mulţumească pe toată lumea. Pentru cei mai puţin tehnici este sfârşitul chiar şi dacă ar merge pe jos. Ei ştiu că este ultima zi. Pentru cei care iubesc potecile este modul perfect de a încheia 7 zile de pedalat în Alpi.

 

Concluzie finală

Este Transalp cu adevărat un transasfalt? Da, însă asta nu este neapărat un lucru rău. Îţi spune doar ce fel de ciclişti doreşte organizatorul să atragă. Consider în continuare că această cursă este cu siguranţă numărul unu pentru cei cu experienţă limitată şi care caută aventura vieţii. Ai nevoie de luni de antrenament alături de colegul de echipă, vei fi testat mintal şi fizic şi cu siguranţă vei beneficia de o experienţă memorabilă. Dacă te antrenezi mult doar pentru rezistenţă cu siguranţă poţi face această cursă. Nu trebuie să ai cine ştie ce tehnică pentru a termina maratonul.

Aşadar este Transalp prea uşor? Nu! Vei avea nevoie de un antrenament serios pentru a face faţă etapelor zi după zi! Desigur nu este o cursă tehnică, iar cei cărora la plac potecile ar trebui să caute alt concurs. Însă dacă ce cauţi este să traversezi Alpii rapid beneficiind şi de peisaje frumoase atunci aceasta este cursa pentru tine!

Deşi de-a lungul cursei am observat ceva probleme de organizare – puncte de alimentare insuficiente, marcaj deficitar, la final organizarea generală a fost totuşi foarte bună. Tot ajutorul de la organizatori, sponsori şi toate informaţiile din jurul cursei sunt la un nivel cât se poate de înalt. Craft Bike Transalp este încă maratonul care oferă sentimentul unei vacanţe adevărate: să ai totul pus la dispoziţie în aşa fel încât tu să te concentrezi doar asupra pedalatului. Însă şi pedalatul ar trebui să fie important şi poate că este loc pentru îmbunătăţiri aici însă sunt sigur că lucrul ăsta este uşor de remediat.

Aşadar Transalp este în continuare maratonul de top pentru cei care caută noi provocări şi noi modalităţi prin care să se pună la încercare, să devină mai puternici, pentru oameni care doresc să înceapă să participe la acest tip de maratoane pe etape.