Acum citesti
Foieli prin împrejurimi

În cadrul concursului Tu pe unde ai pedalat în 2014?, Mircea Purdea ne trimite aventurile sale, cât se poate de utile pentru cei care caută trasee în jurul Clujului. Pentru că aparent, le-a descoperit pe toate. Să-i dăm cuvântul.

Început de an, focul trosnește în șemineul de pe canalul 20 al UPC-ului și eu rememorez anul ce tocmai a trecut. Mașină n-am așa că departe nu m-am dus, n-am fost la nici un concurs, n-am bătut nici un record, m-am foit doar în jurul orașului, adică în jurul Clujului. Deci, de ce vă mai rețin atenția? Poate vă  conving că nu trebuie străbătute depărtări ca să dați de frumos, el fiind uneori doar la câteva pedale de casă.

Și cum un pas mic pentru om poate însemna un salt uriaș pentru biciclist, în confuzia meteorologică a începutului de an, doar într-o lună, am străbătut tot felul de anotimpuri prin pădurea Făget din sudul orașului.

După luna a 2-a, aia neterminată, a venit în sfârșit martie cu primăvara care-ți ia mințile și te determină ca atunci când pedalezi pe culmea din stânga Someșului Rece, de pildă, s-o iei brusc la dreapta pe un drum vag care ulterior dispare discret într-un abrupt unde abia stai pe picioare; și când în sfârșit regăsești drumul, acesta se hotărăște să se transforme în pârâu.

La circa 30 km de oraș, în munții Gilăului, se află lacul de acumulare Tarnița bordat de un drum asfaltat pe care se dau oamenii normali dar cum noi (adică eu și fiul meu care mă însoțește) avem alte opinii despre normalitate utilizăm asfaltul doar ca să tocim inutil gumele de offroad.

Așa că într-o zi am pornit la dreapta pe lângă lac cu gândul de a trece muntele pe acolo și după ce am împins bicicletele de ne-au sărit ochii din cap, a venit și mult așteptata coborâre mai mult pe lângă sau prin șleaurile produse de torenții care zburdă veseli pe pantele dezgolite de drujbașii mari iubitori de codru…

Altă dată am luat-o la stânga pe primul drum forestier de după baraj în căutarea căsuței lui Heidi (dacă nu știți cine-i personajul dați-vă pe net și aflați) și după ce am urcat gâfâind pantele ce se înfigeau în pomi sau în cer am găsit-o (cel puțin așa scria pe gard) pe o coastă de munte de unde peisajele ce se înfățișau privirilor îți tăiau răsuflarea (de parcă după atâta împins mai era cazul).

De 1 Mai muncitoresc deși meteorologii au anunțat în zona noastră ploi, bazându-mă pe melodia ”ne mințim ca la meteo”, am pornit spre Beliș via Dângău. În mod cu totul neașteptat meteorologii au avut dreptate și pe drum am suportat aproape toate stările de agregare ale apei: ceață, ploaie măruntă, ploaie zdravănă și grindină cu gheață numai bună de pus în paharele cu whisky.

A ieșit și soarele de câteva ori dar ploaia își vedea liniștită de treabă probabil ca să nu-i contrazică pe meteorologi.

După coborârea de la Mărișelu la Măguri-Răcătău pe ”drumul generalului” (în imaginile de mai jos) bicicleta arăta numai bine de pus pe mocheta din hol (spre bucuria soției); și cred că bănuiți cum arătam eu.

Tot în florar am luat-o razna prin Apuseni în căutarea unui cătun întrezărit mai demult pe o culme.

Pe drum am văzut cum cade cerul în Cheile Turzii,  apoi cum lacul Gilău (primul din suita celor trei lacuri de acumulare de pe Someșul Cald) se face tot mai mic și orizontul tot mai larg, cum se unduiește spinarea ca de dinozaur a culmii  dintre cele două Someșuri, sau cum șerpuiește prin verde valea pitorească a Ierii.

În final, lăsând în stânga casele răsfirate din Ghiuri, am coborât în cătunul Râșca, cel vizat.

Cum orice om își dorește fericirea dar nu știe unde este, vă spun eu: o luați de la Râșca (alta nu cea dinainte) la dreapta. Îmbătați de atâta fericire am mers unduit spre Beliș și trecând pe lângă lacul de acumulare Fântânele, după o urcare susținută până la Crucea Iancului, am mai privit o dată lacul de sus.

Am străbătut apoi așezarea Mărișelu cu pitoreștile ei pășuni și garduri și ne-am avântat în jos spre valea Răcătăului pe coborârea denumită de bicicliștii clujeni ”șoarecu”, poate pentru că drumul șerpuiește pe pante ce-i fac pe cei mai slabi de înger să fie speriați ca un șoarece.

Prin iunie ne-am gândit să încercăm ceva mare, de pildă Muntele Mare. Așa că am pornit la drum estimând că cei cca 30 de km dintre stațiunea Muntele Băișorii și cătunul Dobrin, via vârful Muntele Mare, o să-i facem în 3 ore; ce înseamnă lucrul bine chibzuit: cele 3 ore le-am făcut fix în 7! Câteva motive pentru această vagă nepotrivire orară ar fi: urcușul cu soarele dogoritor în cap, locuri cu toponimii gen ”la mocirle”, opririle dese pe coborârile bolovănoase ca să ne domolim mișcările parkinsoniene și să verificăm dacă atelajele mai au toate șuruburile,  derută pe la intersecții, o posibilă răpire de către un OZN.

La începutul lui iulie, pentru ridicarea nivelului cultural, am biciclit până la casa  marelui arhitect, scriitor, grafician, etnograf și politician Kós Károly (numită cetatea Varjúvár) amplasată într-o frumoasă pădure de la granița județelor Cluj și Sălaj, casă cu o arhitectură inedită (ca toate creeațiile lui arhitecturale).

De acolo ne-am întors prin împăduritul defileu al Căpușului de unde, deși toponimia ne-a  avertizat, am scăpat totuși necompostați de căpușe, ele fiind ocupate atunci să facă audiență pe la televiziuni.

Singurul loc vizitat în străinătate în 2014 a fost ”Austria” de lângă Muntele Rece (o zonă denumită așa de bicicliștii clujeni); despre frumusețea peisajelor las imaginile să vorbească de la sine (cele 1000 de cuvinte consacrate fiind de prisos).

Cum șa la șa trage, am fost de mai multe ori pe șaua unde se află mănăstirea Muntele Rece (de sub Creasta Plopilor). Aici am ajuns dinspre valea Someșului Rece (remarcați că toate-s reci prin zonă, mai ales izvorul de la mănăstire), urcând dealul Oanei primăvara, vara, toamna și iarna, pe soare, ploaie sau zăpadă dar și urcând pe valea Agârbiciului și ieșind deasupra văii Iara.

În pădurea Nireșului din vecinătatea Clujului se găsește un loc cu o priveliște foarte frumoasă spre valea Gârbăului și munții Gilăului, numită belvederea Brull; dar și cu o coborâre numai bună pentru dh.

Contrariat de o imagine de pe Google Earth ce părea a fi un loc de aterizare pentru OZN-uri, am pedalat până în satul Tăușeni (la nord-est de Cluj) să vedem despre ce este vorba. După ce am trecut pe drum prin țara uriașilor, am descoperit acolo ineditul ansamblu monumental ”De-semne spre cer pentru ploaie și curcubeu”(ce denumire frumoasă!)  realizat de sculptorul Alexandru Chira.

La începutul toamnei am tras o fugă pe muntele Ijar  urcând din valea Someșului Rece pe la Pape și coborând în valea Someșului Cald pe ”la morminte”. Dacă reușești să urci Papele pe bicicletă, odată ajuns sus ai impresia că ai murit pe drum fiindcă peisajele ce se relevă par a înfățișa raiul (pentru cei care se au bine cu Dumnezeu, ceilalți neputând să vadă nimic din cauza transpirației sărate din ochi).

La doar 30 km sud de Cluj se află celebrele chei ale Turzii dar cum nouă nu ne prea plac locurile cu lume multă, anul acesta am fost alături la aproape necunoscutele chei Tureni. La întoarcere briza răcoroasă de toamnă ne-a împiedicat să probăm jacuzzi-ul dacic de pe malul lacului Micești în schimb, pentru a nu rămâne fără o amintire specifică turei, câinii ciobănești de la stâna de pe valea Văraticelor ne-au alergat (ca de obicei) numai bine cât să ne reglăm suflul pentru pushbike-ul de final de pe dealul Micuș.

Cum nu am un Prius am încercat un alt tip de hibrid, tren+biciclit spre țara Lăpușului via Dej, căutând ”porțile ceriului” lui Leșe. După o bâjbâială prin ceață pe drumul spre Târgu Lăpuș am cotit dreapta pe pitoreasca vale a Leurzii. Întors în Dej am văzut cum ceasul din turla gotică de 71m îmi arăta că mai am 2 ore până la trenul de întors, așa că am tras o fugă la castelul Korniș din Mănăstirea, cunoscut ca și castelul cu inorogi (atât de bine conservat încât dacă nu vă grăbiți să-l vedeți n-o să mai aveți ce, că se prăbușește).

Mai tot timpul anului, după masă sau seara, trăgeam câte o fugă până la Peana, Măgura Sălicii sau Râtu Penii  urcând prin pădure sau pe asfalt (funcție de starea offroad-ului) ca să-mi clătesc privirile cu zările pe care se ițeau munții Trascăului, munții Gilăului sau pur și simplu să mă umplu cu natură.

Poți bate câmpii și la deal dacă o iei spre est dincolo de satul Gheorghieni (trecând pe sub ocolitoarea de sud-est a Clujului), sau poți vedea Clujul de sus urcând prin livezile de pe Feleac până în satul omonim.

Frecându-se de blocurile din cartierul Mănăștur, la 20 de minute de centrul orașului, se întinde (sau mai degrabă se retrage din calea betoanelor) pădurea Făget locul predilect de plimbări lejere cu bicicleta pentru clujeni (inclusiv eu).

Alt loc străbătut frecvent cu bicicleta și situat la fel de aproape este pădurea Hoia. Aici întâlnesc de obicei mai puțini bicicliști poate din cauza faimei paranormalului ce bântuie locurile (sau poate că dispar într-o lume paralelă cu multe piste de biciclete, nu ca la noi). Anul acesta eu am avut doar trei întâlniri de gradul 3: o dată când am văzut un OZN aterizând în Hoia, disimulat în soare la apus, altă dată când am dat peste un ET care și-a deghizat rapid OZN-ul în căruță, pe el în bade și pe navigator în cal și ultima dată când am dat peste un călător interstelar (adică stelist) derutat de locul unde se află și care s-a dovedit a fi de fapt un gălățean ce nu-și mai găsea mașina lăsată la marginea pădurii (pentru simplul motiv că nu o căuta unde o lăsase, nu pentru că i-au răpit-o entitățile).

Sfârșitul lunii noiembrie ne-a oferit un spectacol inedit în pădurea Podereu: totul era ambalat în gheață iar crengile poleite exagerat se rupeau și cădeau cu zgomot în jurul nostru (fapt ce ne-a determinat să ieșim degrabă la lizieră). În săptămâna următoare am putut vedea urmele lăsate de ploaia de gheață și am ajuns la concluzia că proverbul ”prost să fii, noroc să ai” e perfect valabil și pentru noi.

În ultima zi a anului 2014 profitând de cele 16 grade cu minus de afară am tras o raită prin pădurea Făget. Într-unul din scurtele popasuri de verificat degetele dacă nu s-au spart în mănuși sau bocanci abia am putut să-mi iau umbra cu mine fiindcă rămăsese înghețată în zăpadă.

2014-12-31 13.55.13 Copy

Închei imaginile cu un selfie (ca să mă puteți recunoaște dacă ne vom întâlni pe drumuri) și textul cu reținerea pe care o am de câte ori încerc să spun sau să scriu ceva, gândindu-mă la proverbul japonez ”fii sigur că vorbele tale sunt mai bune decât tăcerea”.

În concluzie, deși pare o pledoarie pentru biciclit în împrejurimile Clujului (evident că așa și este), ideea generală ar fi totuși aceea că sunt locuri frumoase în apropiere, oriunde am locui și că sigur în acele locuri se poate ajunge cu bicicleta mai tot timpul anului.

Vezi Comentarii (3)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicata.

3 × 1 =