Îmi amintesc cu drag de Ciocanul anilor 2000, când pe acolo exista cel mult o potecă, pe care ne dădeam cu biciclete cu furci fixe și roți de 26, fără cască, fără protecții – dar cu mănuși, cu nicio linie coerentă însă cu același spirit ca în 2019: distracție pe niște șerpuieli nu foarte dificile, ideale pentru cei care vor să se dea cu puțin stres și multă voie bună. Dacă ideea a rămas aceeași, în ultimii aproape 20 de ani lucrurile au luat amploare aici la Câmpulung Muscel, iar importanța Ciocanului pentru sudul țării a devenit incontestabilă: este accesibil pentru rideri de orice nivel, este aproape de București, iar ca să ajungi în vârf, sincer, nu trebui să-ți distrugi musculatura.
Toate aceste lucruri au evoluat prin ambiția nestrămutată a lui Geo Simion, omul din spatele acestor trasee, 4 la număr pe moment. Geo și-a dat permanent strădania ca aici lucrurile să evolueze, nu puțini fiind cei care se întreabă ce l-a mânat pentru o perioadă atât de lungă de timp să poată duce lucrurile de fiecare dată la bun sfârșit. Cel mai probabil, Ciocanu a devenit pentru el un soi de proiect de suflet și fără să realizeze foarte mult, a adus mai aproape de câmpia țării o mică rețea de trasee ce poate fi accesată rapid și unde poți învăța destule. Desigur, nu pot să spun că traseele de aici sunt tehnice, iar dacă vrei un progres adevărat este necesar să variezi, însă ce este cel mai important: Ciocanu reprezintă o etapă importantă din parcursul oricărui mountain biker care dorește să evolueze.
Zis și făcut, după toți acești 20 de ani de evoluție Ciocanu a ajuns în sfârșit să găzduiască un concurs de enduro, după cum spuneam, unul nu foarte tehnic însă unul care te solicită zdravăn. Căci aici nu este vorba doar de coborâri, ci va trebui să pui fibrele mușchilor în acțiune pe majoritatea specialelor. În acest sens, speciala 1 și 4 au avut suficiente porțiuni de pedalat încât să ofere, din punctul meu de vedere, șanse egale celor care au participat. Așadar, nu era suficient să te dai bine la vale, dacă nu puteai să dai câteva sprinturi susținute, iar astfel lucrurile au fost destul de echilibrate. Așadar, nici n-ar trebui să ne mire că Tudor Oprea, prezent și el la competiție, a reușit un excelent loc 3 în clasamentul general (și locul 1 la categorie), reușind să scoată pe prima specială unul dintre cei mai buni timpi, iar pe următoarele 3 speciale, mai puțin de 4 minute pentru fiecare în parte. Mihai Anițan a fost însă marele câștigător, reușind să se impună atât la general cât și la categoria 19-29. La mai puțin de 2 secunde în urma lui a venit Remus Bonta, urmat la 15 secunde de către Sebastian Râpea.
Fetele sunt de asemenea de lăudat, în special Roxana Moise, care a reușit primul loc la general, fiind urmată de Julia Simion – rezidentă pe Ciocanu, și de Denisa Anghelina.
Cât despre copii… uh, copiii. S-au descurcat excelent, traversând cele 4 speciale cu o viteză și un stil greu de descris în doar câteva fraze. Certitudinea este că viitorul sună bine și deja cred că ne îndreptăm către epoca în care n-ar trebui să ne mai mire dacă îi vom vedea pe conaționalii noștri participând și câștigând competiții din afara țării. Trend-ul este unul ascendent și sănătos și am toată încrederea (puteți s-o aveți și voi), că în sfârșit lucrurile se îndreaptă spre bine. Paul Someșan, Matei Moisil și Cristian Bodea au ocupat locurile pe podium, exact în această ordine, Paul fiind cel mai rapid dintre ei cu un timp de 18 minute și 34 secunde (timp general), unul cu care putea fi foarte competitiv chiar și la categoria Big Boys.
Vremea în schimb nu a fost cea mai prietenoasă, dar nu în ziua competiției, ci în zilele premergătoare acesteia. Multe ploi și furtuni au făcut ca traseul să fie alunecos, cu noroi zdravăn pe anumite porțiuni (în deosebit pe speciala 4), și cu zone instabile pe anumite viraje. De altfel, aceste condiții au dat naștere unor accidentări spectaculoase, de la ample mișcări de plonjat peste ghidon până la contactul dur cu copaci mai subțiri – care au cedat în fața greutății și a vitezei celor care i-au lovit. Toate aceste lucruri însă fac parte din joc și cum n-am învățat încă să controlăm vremea, va trebui să ne obișnuim cu ideea că MTB-ul nu se practică doar pe teren uscat, mai ales că pe plaiurile locale primele (multe) luni ale anului sunt destul de ploioase.
Felicitări celor implicați în organizare, Bike Attach Reșița, Vertical Riding Romania și nu în ultimul rând, lui Geo Simion, omul fără de care aceste trasee n-ar fi existat, implicit nici acest concurs care să pună Câmpulungul pe harta națională a competițiilor de gravity.
Dragoș Mitroi
editor-in-chief FreeRider.ro
Bughea de Jos, Câmpulung Muscel
