Partea bună când faci parte dintr-o comunitate, este că prinzi de veste repede când se organizează ceva. Și mai frumos este atunci când ești demult în branșă și ai acces la evenimentele speciale. Auzisem demult despre Gentlemen’s Race și mă tenta să particip, dar nu prea-i vedeam rostul. Nu este concurs, dar nici plimbare, așa că nu înțelegeam de ce ai lua parte. Evenimentul este totuși un concurs pentru că există “taxă de participare” și deși nu se face un podium la final și nici timp limită nu ai, trebuie totuși să termini cursa cât mai repede.
Organizatorul ne spune că „Gentlemen’s Race este un tip de cursă relaxată: fără arbitri, fără puncte de control, fără sancțiuni, fără taxă de înscriere, care se bazează pe munca în echipă”. Se dă un traseu, iar tu trebuie să-l urmezi fără a fi verificat de cineva. Organizatorul are încredere în tine că nu trișezi și n-o iei pe scurtatură.
Și sunt multe alte caracteristici care fac acest eveniment să fie special. Spre exemplu traseul este făcut public doar cu o săptămână înainte de start. Practic te înscrii, dar nu știi pe unde o să ajungi sau cât de greu va fi. Apoi, numărul de participanți este limitat, sau mai bine spus de echipe. La prima ediție organizata în 2013, s-au înscris doar 6, în timp ce în 2018 numărul este limitat la 24 și este bătaie pe locuri.
Traseul este și el bine gândit, să fie echilibrat. Să ofere provocări, dar și recompense și peisaje. În cea mai mare parte este asfalt, dar pentru a fi mai interesant se introduc și porțiuni de macadam. În felul ăsta trebuie să te gândești bine cu ce viteză mergi și chiar ce bicicletă folosești, cursieră, ciclocros sau gravel. Pentru 2018 tura a avut 205 km și o diferență de nivel de aproape 2500 m, cu startul și finishul în Harghita Mădăraș. Nu a fost deloc ușor, mai ales pentru o echipă mai puțin închegată. Poți lua de aici track-ul dacă vrei să faci tura. Merită.
Dar atributul principal al cursei Gentlemen’s Race este echipa. Pentru a lua startul trebuie să faci parte dintr-o echipă, iar ca să termini, toată echipa trebuie să termine. În 2018 echipa trebuia formată din 6 membri, iar organizatorul ne-a spus că în mod special a schimbat și a ales acest număr, pentru că e mai greu să găsești 6 oameni, disponibili, doritori să facă așa ceva și capabili să termine un traseu destul de greu. Dar dacă reușesti, deja ai trecut prima etapă a concursului și anume faptul că ai reușit să organizezi o echipă. Pentru șase oameni este greu și cu deplasarea pentru că trebuie două mașini, altfel de cazare etc.
În 2018 am reușit și noi să formăm echipa Freerider Supersonic, un nume ironic pentru că puțini dintre noi, dacă nu cumva chiar nimeni, ne încadram la categoria „super” sau „sonic”. Ba mai rău, toți eram cât se poate diferiți ca nivel de antrenament. Dar am zis s-o facem pentru că traseul părea să fie o adevărată aventură. În plus, nu mai fusesem în zonă.
Alexandru Tudor, Cristian Enache, Eduard Oprea, Ion Gruea, Șerban Obreja și subsemnatul am plecat din București cu o zi înainte pentru a ajunge în Harghita la timp, la startul matinal de-a doua zi. Ne-am distrat pentru că am găsit la cazare camera ideală, cu 6 locuri. A fost ca pe vremuri, cu băieții în tabără. Pe drum ne-am oprit în Brașov pentru a cumpăra „taxa de înscriere” la Gentlemen’s Race, mai precis câte-o bere de persoană. Este altă tradiție a evenimentului. De la participanți se strânge un „munte” de bere care la final de concurs este împărțit între finisheri și toti cei care sunt pe acolo.
Am prins vreme excelentă, mai bine nici că se putea. La modul cel mai serios, cu tot uraganul care ne-a lovit pe la jumatea zilei. Cum spuneam și în titlu, a fost o aventură. Dimineața însorită ne-a găsit făcând ultimele reglaje la cai. Eu participam cu o bicicletă nouă pentru care trebuia să fac și recenzie. Era un gravel bike și fiind pentru prima oară pe așa ceva, m-am trezit că habar nu aveam ce presiune trebuie să pun în roți, mai ales că urma să mergem și pe macadam. Am rezolvat-o până la urmă alegând un compromis și reglând pe parcurs la nevoie.
S-a dat startul într-un final și pentru noi, așa că am pornit la drum. S-a plecat la vale, Mădăraș fiind la peste 1600 m altitudine. Toată lumea a pornit ca din pușcă, doar pentru a frâna urgent câteva sute de metri mai jos pentru că se intra deja pe forestier. Fiecare am luat-o cum am știut mai bine, mai pe margine, mai cu grijă, eu fiind protejat de roțile mai „grase”. Însă cei din jur, inclusiv colegii de echipă, erau secerați de pene precum spicele de grâu de combină. Nu știu dacă a scăpat vreo echipă, însă mulți se lăudau mai târziu că au făcut și două-trei pene. Ne-am revenit și noi într-un final, cu toate penele reparate așa că am zbughit-o cu viteză pe asfalt.
Traseul ediției 2018 a avut forma unei frunze, întoarsă cu codița în sus. Eram echipați cu gps-uri și telefoane însă din motive „necunoscute” nu ne-am dat seama din timp care este totuși sensul corect de parcurgere. Asta pentru că odată ce terminai codița, ajungeai la intersecția unde trebuia s-o iei fie la stânga fie la dreapta. După câteva minute de discuții au început să ne depășească celelalte echipe. Așa că ne-am luat și noi dupa ei. Ulterior am aflat că puteam totuși să mergem în orice sens atâta vreme cât pedalam corect tot traseul. Dovadă că pe parcurs ne-am intersectat cu câteva echipe care mergeau invers.
Kilometri au început să fie înghițiți cu poftă. Era frumos afară, iar noi odihniți. Traseul valonat te lăsa să te odihnești pe coborâri suficient cât să ai energie pentru următoarea urcare. Personal eram curios să văd cum arată portiunea de macadam. Până la urmă nu degeaba luasem un gravel bike, trebuia să am undeva și eu un avantaj. Mergeam bine în pluton, iar pauzele scurte la magazinele sătești erau plăcute. Te simțeai ca într-o excursie rapidă. Nu te gândeai la nimic altceva decât la peisajul din jurul tău, ce bună e vremea și ce bine este pe bicicletă.
Însă nu dupa multă vreme au început să se vadă fisurile din echipa noastră supersonică. Cum spuneam, fiecare cu nivelul lui de antrenament. Așa că deja înainte de a ajunge la macadam unii dintre noi rămâneau în urmă. Însă echipa era echipă și nimeni nu mergea singur. Cei mai buni o luau în față însă restul mergeau cu cel mai lent.
Pe la ora 13 a început și vremea să dea semne că pregătește ceva. Noi abia eram pe la kilometru 90, deci nu era deloc bine să ne apuce ploaia de pe-acum. Însă n-am avut noroc și a început să toarne. Ne-am adăpostit o vreme sub un șopron însă după câteva minute părea totuși pedalabil. Așa că am luat-o din loc, moralul fiind în continuare optim.
Am început să ajungem și să fim ajunși de alte echipe, alții erau adăpostiți pe sub streșini, iar alții îi dădeau bice de parcă voiau să se usuce în același timp în care se udau. A mai ținut-o așa, improbabil, încă mulți kilometri și s-a putut merge bine. Ba ne permiteam chiar să mai oprim pe la buticuri și să lungim, sperând că ce-a fost mai rău a trecut. Totuși simțeam că vântul bate spre noi, iar norul foarte negru din apropiere nu pleca ci venea.
Într-un final norii s-au rupt, iar noi am fost de asemenea rupți. Ritmul pe care îl aveam cât de cât, a fost distrus, nereușind să mai stăm grupați distanțe mari. Pedalam bine și pe dedesubt nu eram încă ud. Nu era rău, dar pentru a rămâne în parametri și pentru a nu mi se face frig, trebuia să trag tare. Dar nu puteam pentru că unii dintre noi erau în spate și mergeau încet. Așa că îi așteptam, și pentru că nu aveau traseul.
Prin sate ne mai opream la adăpost însă între sate, la intersecții, trebuia să așteptăm sub cerul liber, eventual sub un copac. Lucru foarte neinspirat pentru că tuna și fulgera în jurul nostru, de ziceai că-i sfârșitul lumii. Frigul începea să se instaleze, iar uscat nu mai era chiar nimic pe mine. Am mai făcut o ultimă pauză într-un magazin sătesc, de unde am mai luat ceva pentru energie, după care ne-am făcut curaj să-i dăm până la capăt fără oprire. Trebuia să fim curajoși la modul real pentru că tuna foarte des și aproape de noi. În sat puteai pedala fără probleme, dar odată ieșit din localitate nu mai erau multe lucruri înalte care să te protejeze de fulgere. Dar, am scăpat.
Spre seară potopul s-a oprit și încet-încet, am început să ne încălzim. Era totuși vară, iar pentru a ne confirma că lucrurile se îndreaptă, asfaltul începea să se usuce, iar noi pedalam prin aburul care se ridica. Am prins un apus plăcut și liniștit însă noi încă mai aveam până la finiș.
Partea „amuzantă” era că pentru a termina cursa trebuia să urcăm înapoi la 1600, de pe la vreo 500 m altutidine. Nu era cale de întors așa că ne-am regrupat și am început „asaltul final”. A fost greu, sau cum să spun, inuman de greu. Scotoceam prin buzunare sperând să mai găsesc un gel rătăcit însă n-a fost să fie. Obosiți și munciți dupa 200 km, cu vreo 15% energie rămasă, cu rampe de peste 11%, răvășiți de ploaie și cu moralul pe roșu, fiecare a început să pedaleze în ritmul lui, sperând că nu va muri până sus, mai ales că urma drum forestier. Ultimii din echipă au ajuns la finiș la lumina lanternelor.
Gentlemen’s Race a fost o aventură „cu de toate”. De la echipa „pestriță” la traseul provocator, la rândul lui cu de toate, la vremea nimicitoare care ne-a amețit și ne-a pus pe fugă ca potârnichile. A fost superb și o experiență din care am învățat multe, în primul rând despre echipă. Mai precis că nu-i deloc ușor să spui că ai o echipă. Trebuie mai mult de-atât. Dar atmosfera generală a fost excelentă. Și la start și pe traseu și la finiș. Mai mergem!
