Despre Zărneşti ştiam că acolo a fost odată ca niciodată un templu al motocrosului românesc, de numele Torpedo legându-se multe file de aur din cartea sportului românesc pe două roţi cu sau fără motor. Participarea mea la Campionatele Naţionale de Ciclocros, unde, după cum aflasem exista şi o probă de MTB a fost pusă serios sub semnul întrebării după bucata de patină secţionată la Comana, însă iată că Leonard Barbu îmi sare în ajutor şi îmi împrumută fără să stea pe gânduri Rock Rider-ul său alb, 5.5, cu schimbător faţă Shimano Tourney şi alte cuceriri ale tehnicii– citez, „Marc, nu schimba în sarcină. Niciodată! Dacă schimbi în sarcină, se întâmplă lucruri rele” şi iată-mă aşadar într-o frumoasă dimineaţă de duminică pedalând prin Zărneşti, căutând strada Uzinei.
Foto: Ovidiu Cosma
Ajung pe un străvechi stadion, în jurul căruia găsesc un păienjeniş de benzi de marcaj. Nu ştiu de ce, mă aşteptam la pădure şi coasta unui deal, dar nu e neapărată nevoie de asta la ciclocross. Mă încearcă un regret că nu am venit cu cursiera mea, KTM Strada 4000, pe care i-l comunic lui Gustav „Robike” Robert, care bine-înţeles nu lipseşte de la faţa locului şi care deţine pe lângă MTB-uri, cursiere, biciclete de contratimp şi un ciclocross. „Numai un om care nu e întreg la cap s-ar băga pe aici cu o cursieră” spune el, aşa că iau notă şi plec să mă înscriu. Deşi nu e pe departe la fel de animat ca un concurs de MTB, poate din cauza stadionului, a steagurilor tricolore, a arbitrilor cu părul alb, în aer se simte o atmosferă mai serioasă, mai „oficială”. Poate şi din cauza faptului că deşi puţini, riderii care au venit aici sunt sportivi… pur sânge. Aflu că de fapt nu sunt aşa puţini, căci la categoria Elite sunt peste 15 rideri, mai mulţi ca niciodată, iar la amatori, să tot fie vreo douăzeci de oameni. Profesioniştii se aliniază la start şi pleacă dintâi pe ovalul odată din zgură al stadionului, acum acoperit cu o iarbă care a lăsat o potecă îngustă, cât să fie folosită de un singur ciclist. Eduard Grosu se distanţează rapid, şi îl urmăresc cu uimire cum dă un spectacol kinetic, pe virajele foarte întortocheate ale circuitul, cum pleacă de multe ori aproape de pe loc, intră în plin avânt pe rampe scurte şi abrupte sau cum ia viraje în acelaşi stil cu un motociclist pilotând un supersport, intrând la limită prin spărtura unui gard metalic. Câteva sute de metri mai încolo, descalecă brutal de pe ciclocross şi dispare printr-un gard de beton, sărind ca un jocheu, însă pe lângă bicicletă peste primul element, lăsat la locul său. Nu e de glumă cu circuitul ăsta îmi spun, iar cei de la CS Torpedo Zărneşti se laudă că aici se poate ţine o etapă de mondial. Eduard reuşeşte chiar un record al circuitului şi termină cu un avans mare în faţa lui Lucian Logigan şi Ionuţ Sdrăilă.
Mă avânt într-o tură de recunoaştere şi exersez partea cu săritul gardului, aducându-mi aminte că în primele curse de ciclocros, riderii aveau de ajuns din punctul A în punctul B, pedalând direct pe câmp, întâlnind tot soiul de obstacole în cale, care-i obligau să îşi ia bicicletele în spinare. SPD-urile de pe Rock Rider sunt arhaice, iar combinaţia ghidon îngust cu bare de susţinere nu îmi e deloc pe plac spun cu mâna pe inimă că după atâtea curse, aş fi ghidat 29-erul de carbon mărimea XL, mult mai rapid pe întortocheatele viraje ale circuitului. Asta avem însă, cu asta defilăm!
Se dă startul, iar noi, mtb-iştii, plecăm de la urmă, singurul aspect care mi-a dat de furcă, căci m-am trezit înconjurat de cadeţi şi juniori dând tot ce aveau mai bun. Prima reacţie e să fii „safe” şi să stai după ei, dar m-am trezit rapid făcând ordine, atenţionându-i ca un poliţist de grădiniţă la depăşiri. Un alt mtb-ist trage tare alături de mine, dar mă distanţez şi intru într-o succesiune ameţitoare de viraje la 90 de grade, înlânţuite până în 4-5 metri şi am impresia că toată lumea se mişcă precum melcul, fur depăşiri, mă uit după cine e pe mtb, simt că-i controlez pe toţi, mai ales pe single trail şi zone cu rădăcini şi mă instalez la conducere. Îi mai am în faţă doar pe ciclocrosiştii „Robike”, pe „Pantani” şi Panaitescu Nicuşor şi vreau să fac întocmai ca Grosu, adică să iau un avans sănătos şi să câştig cursa tihnit. Tihnit înseamnă că intru atât de tare într-un viraj, încât mă răstorn cu tot cu Rock Rider 5.5 şi până revin în şa şi conectez fiarele de SPD-uri, trec mai mulţi rideri de mine.
Încep o cursă disperată de recuperare! Trec iarăşi de juniori, mă dau în caruselul virajelor şi natura mea de racer nu mai are răbdare, intru pe un interior, după ce îl atenţionez pe Mihăilescu Ştefan, care ezită să îmi lase treaba liberă, ne atingem braţele destul de serios, nu cădem. Urlu „scuze!”, Ştefan accelerează şi vine după mine, eu mă panichez să nu îmi facă vreo manevră, aşa că trec şi de Rusu Mihail, primul de la mtb. De notat că familia Mihăilescu a oprit să mă ia la stop după cursă, peste „col” de Părâul Rece, aşadar am rămas prieteni… Mihail atacă puternic de fiecare dată când intrăm pe stadion şi nu reuşesc să mă desprind de el, prefer să intru în plasa lui, unde simt imediat diferenţa şi am o senzaţie de control, dar nu am prea mult timp răbdare. Traseul e grozav, pentru că ai o grămadă de porţiuni unde poţi specula şi câştiga viteză pur şi simplu trecând un pinion, două mai sus. Nu mai am răbdare şi trec în faţă, unde e mult mai greu însă, Mihai mă depăşeşte şi intră primul pe „single trail”, nu mă panichez şi am încredere că o să mă descurc bine la sprint. Pe o rampă, vin însă cu prea mult avânt şi sunt pe punctul să dau roată în roată cu Mihail, încetinesc, dar asta înseamnă să ies din SPD-uri şi să nu le mai nimeresc decât peste câteva secunde. Ştiu că asta a fost, dar odată ajuns pe stadion, sprintez de paradă să termin imediat după Mihail. Urmează festivitatea de premiere, un gulyas extrem de reuşit, unde îl cunosc pe Laurenţiu Bogdănescu (Pantani), locul doi la ciclocross, după Robike şi înaintea lui Nicuşor Panaitescu şi aflu că a luat şi el trântă, ba chiar că a avut şi o pană şi cineva i-a dat o roată.
Ciclocrosul e o disciplină deosebită a ciclismului şi sper ca în contextul creşterii acestui fenomen în România să crească şi ea, chiar dacă e limpede că nu va ajunge la fel de populară ca şi mtb-ul sau şoseaua. Nu e nici mtb, nici şosea, e foarte solicitantă fizic şi tehnic, ritmul curselor fiind pe undeva mai dur decât la XC şi maratoane, unde mai cobori pulsul pe coborâri. Având în vedere că o bicicletă de ciclocross este destul de accesibilă ca şi preţ, eu zic că merită să avem una pregătită prin debara pentru astfel de ocazii „speciale”.
Material scris de către Marc Sandu
