Daca la carte scrie ca dupa o cursa grea, mananci, dormi si treci pe la masaj, mai ales daca a doua zi o iei de la capat, in cazul meu a fost usor altfel. Faimoasele rotite pentru schimbator schimbate in regim de urgenta m-au costat exact atat cat imi luasem cu mine pentru masa de pranz. Asa ca am luat-o frumos zece extra kilometri pe Camino, dandu-mi binete cu pelerinii, dintre care multi pe doua roti cu pedale si am ajuns in idilicul meu Fuenmayor, acolo unde planificasem sa sparg resursele de mancare ale comunitatii. Nu a fost sa fie asa. Fiind dupa amiaza, totul era in parasire temporara, galantarele erau goale, bucatarii dati disparuti, asa ca tare m-am bucurat cand am gasit un soi de tocanita, ce statea stinghera pe un raft. A mea esti, i-am zis, am platit-o, nu am inteles o iota din ce imi explica barmanul si m-am infipt in ea cu furculita. A fost foarte neplacut sa descopar ca de fapt, dincolo de sosul rosu si tentant se ascundea sorici de porc, carnat si slanina. Eu care intr-o vreme ma gandeam sa devin vegan, am mancat carnatul si slanina, dar de sorici nu a fost chip sa ma ating.
Din ce in ce mai infometat, am abordat apoi doua restaurante, fiind pregatit sa las acolo pretul unei transmisii, doar sa pun la loc cumva caloriile consumate in cei 55 de kilometri cu 1.100 metri diferenta de nivel. Nu a fost chip, iar cand am cerut explicatii, mi s-a spus ca doar de la 20:30 se serveste cina. Comentand ceva despre Romania, care e o tara amarata, dar in care uite ca nu ajungi sa mori de foame si cu bani in buzunar, mi-am consumat ultimele resurse de energie alergand dupa autobusul care ma ducea inapoi in Logrono. Ajuns in oras, inca din autobus, am inceput sa vanez terasele cu mancare, dar culmea vedeam doar oameni asezati la beri si cafele. Am coborat din autobus in centru cochetului Logrono si in continuare… nimic. Am inceput sa mormai ceva despre Occidentul decadent si am luat-o in directia centrului vechi, pentru a gasi, in continuare, doar terase cu bere si cafele! Deja incepusem sa ma rog sa-mi apara si un McDonald’s in cale, sa ma gandesc cu drag la shaormariile si fast-food-urile de acasa, dar tot degeaba. Dupa 40 de minute de cautari, in care m-am gandit ca alti oameni or fi trecut si prin situatii mai disperata ca a mea, am gasit pana la urma o taverna, in care pe post de mare extravaganta, era anuntat “Menu del Noche”, cartofi prajiti, calamar, carnat, salata si ton. Am ras efectiv farfuria si a trebuit apoi sa ma intorc in viteza in statia de autobus, sa nu cumva sa pierd ultimul autobus spre Fuenmayor. Dupa cum spuneam, cu siguranta, Wiggins nu asa isi petrece seara dinaintea cursei…
Totusi, m-am prezentat la start bine dispus, mai ales ca am reusit sa gasesc mic dejun in Fuenmayor si anume omleta cu carnati, daca tot am dat-o in scriitura culinara. Am observat cum la incalzire pedalele mi se par mai grele, cum pulsul imi urca mai anevoios, dar eram pregatit sa ard toti calamarii, soriciul de porc si carnatul. Plecand din mijlocul plutonului, startul a fost brutal: inca asteptand sa ma pun in miscare, ii vedeam pe primii sportivi si vorbim aici de Carlos Coloma, locul sase la XC Olimpiada din Londra, trecand fulgurant, de parca ar fi fost la Moto GP, in primul viraj. Prima experienta a rularii intr-un pluton atat de mare a fost coplesitoare. Nu atat viteza, pe care o duceam relativ usor, ci faptul ca eram la o palma de alti cativa concurenti, pe un drum tare, plin de praf, de vedeai doar siluete la cativa metri in fata. Era ca un mare zid miscator, prin care am incercat sa ma strecor, desi era o intreprindere foarte riscanta. La un moment dat, in fata mea, un tip a cazut, sunetul bicicletei harsaind drumul de tara si strigatele sale de dure, mi-au ramas in cap minute bune si m-au facut sa fiu si mai precaut. Am ocolit bicicleta cazuta in extremis, nu am indraznit sa franez pentru ca as fi fost luat pe sus din spate, pot spune ca o parte a mintii mele calcula deja cum sa minimalizez cazatura. Dupa ce am trecut de zona cu praf, am reusit sa ma mai strecor printre rideri, inclusiv pe o urcare de foaie mica (am trei placi pe fata) si pinion mare, dar, chiar m-am uitat la ceas, la o ora de la start, am prins un blocaj pe un push bike care ne introducea in problema, ajunsesem la poalele muntilor!
A urmat apoi un peisaj pe care il pot compara cu ceea ce am vazut la Transalpin Bike Marathon, cu urcari nesfarsite si coborari foarte rapide, dupa care am traversat o cota de nivel pe pietris si a inceput, de la 1.400, o poteca pietroasa ce serpuia pe coasta unui versant. M-am minunat din nou de cat de mult conteaza unde iti orientezi privirea, iar mintea mea era ca un procesor (suprasolicitat), incercand sa gaseasca trasa. M-am intrebat cand am facut asta ultima oara, pai pe la Geiger, acum un an, asa ca am lasat haiducia deoparte. Stiti deja placa cu “venga, venga”, eu raspundeam cu “Yo no esta Espanol. Estoy da Bucarest, de la grande plana, allez, allez”, era clar ca asa pierdeam pozitii in cursa ca un sac gaurit de faina, dar ma consider un tip fair play si nu voiam sa-i incurc pe altii sau sa le rapesc placerea coborarii. Si chiar se pricep spaniolii! M-au depasit batrani, femei si copii, ok, glumesc, copii nu erau la cursa, dar merita spus ca langa Logrono, pe El Camino era un parc MTB cu o duzina de trasee si cu zeci de trailuri de la cele mai simple la cele mai tehnice, asa ca, zau ca au unde sa se antreneze. De notat si ca oamenii erau foarte relaxati, nu mi-a dat nimeni “flashuri”, dimpotriva am auzit din spate “relax, relax my friend”! Si chiar asta a fost problema. Am prins un nou blocaj pe o coborare, si vorbim aici deja de un moment in care trecusem de prima jumatate – mentionez din nou ca desi a fost vorba de o cursa de trei zile, in acelasi minut se aflau si cate patru ciclisti, asadar, m-am relexat si cand am pus piciorul langa bicicleta, de fapt il puneam in gol, am mai apucat sa ies din pedale dupa care m-am prabusit, agatandu-ma disperat de vegetatia din jur, care ascundea un “drop” lateral de toata frumusetea, de vreo doi metri. M-am rostogolit in el, am aterizat pe spate, m-am speriat, dar din fericire nu am patit nimic, iar “venga-boysii” din poteca mi-au intins frateste mainile, scotanandu-ma afara, caci singur nu eram in stare sa mai ies.
Asta e asadar unul din aspecte tipice pentru o cursa de mai multe zile: orice mica greseala te face sa pierzi o gramada de pozitii in clasament, iar o secunda de neatentie, in contextul a mai multor ore pe care le petreci zilnic in sa, te poate scoate din cursa. Am fost norocos ca am scapat si am incheiat ziua in primii 200 la Master 30. De data asta, m-am consolat cu o pizza cu carne de miel, paella cu fructe de mare, cartofi prajiti cu costita, inghetata si clatite cu ciocolata pentru ca am prins un local deschis inainte sa apara siesta. Plus doua batoane hiper proteice Isostar. A doua zi aveam de parcurs aproape 80 de kilometri cu o diferenta de 1.900 de metri, asadar aproape un Geiger, pentru care aveam o disperata nevoie sa prind noi puteri.
Material scris de către Marc Sandu
Foarte frumos, felicitari, am savurat si prima parte, macar atat, din spatele monitorului, intre 2 e-mail-uri de la clienti si privind furtuna de afara.
Multumesc!