Fac ce fac şi atunci când îmi aduc aminte de Cursa Dunării Călărăşene, tot la Leonard Barbu mă gândesc. Sper să nu şi-o ia în cap şi se va concentra să îşi folosească cam cele 75 de procente de potenţial pe care le are, pentru că mie, acest tânăr mi se pare o maşinărie de pedalat. A reuşit să semneze singura evadare cu adevărat periculoasă a zilei de 27 septembrie, de m-am muncit cu şase flăcăi să o anihilăm, însă, tocmai pe când socoteam că gata, l-am pierdut, Leo a slăbit ritmul pentru a se alătura din nou cărăturii. În acest moment, la nişte creşteri de ritm ale colegilor de evadare, am decis să intru în plasa lui şi atunci am realizat că Barbu se apropie de fluiditatea în pedalat pe care am văzut-o la Alex Ciocan şi că, stupoare, nu prea poţi să-i stai în plasă. De ce? Păi băiatul ăsta e atât de înalt şi de subţirel, încât el în sine e aşa, ca o bicicletă de contratimp, iar dacă îl mai pui şi pe o bicicletă, rezultatul e promiţător. Tija de şa a lui Leo e neverosimil de înaltă, ceea ce-l pune în cea mai agresivă poziţie care am văzut-o la un ciclist de şosea şi cum mă feream eu de vânt în spatele lui, aveam impresia că privesc un soi de portavion, în al cărui siaj merg. Ce s-a întâmplat mai departe? Păi, după ce am ajuns în Călăraşi, Leo a dat cu tupeu sprintul final, începându-l încă înainte de ultimul viraj, atât de tare, încât a rupt şi o spiţă pe ultimii metri dar asta nu l-a oprit. Ce poţi să mai spui? Aş putea adăuga că după cursă, Leo a făcut nişte observaţii tactice extrem de interesante, bazate pe ce a văzut la cursele de ciclism de la televizor şi că, să nu uit, cu o zi înainte participase şi la Velopower Road Race, unde se aflase în cărătură, încheind cursa în acelaţi grup cu Marian Frunzeanu!
Cât despre mine, ce aş putea să spun? Vântul a fost efectiv barbar, atât de barbar încât ce am prins în Dobrogea, la Campionatele Naţionale de Amatori poate fi numit o dulce adiere, dar de această dată eram în temă cu poziţionarea. Totuşi nu am făcut economie de resurse, dar nici nu am ajuns într-un punct în care să simt că mi-am consumat prea devreme energia. Ca de obicei, sprintul m-a luat prin surprindere, pentru că am trecut printr-un sens giratoriu în care eram bine poziţionat, a urmat o stradă destul de scurtă, un viraj stânga şi apoi linia de finiş, la câţiva zeci de metri. Dacă aş fi studiat acest lucru, aş fi ales să plec imediat din giratoriu, bazându-mă pe experienţa mea din motociclism pentru viraje, dar aşa a trebuit să mă mulţumesc cu locul III în categoria 18-36 de ani, ceea ce nu e puţin lucru totuşi! Georgios Georgiadis a venit imediat după Barbu la sprintul final, câştigând categoria Plus 36 de ani, iar Constantin Stefan, a venit pe locul doi in categoria mea. Adrian Sava şi Ciprian Roşca, la a doua lui cursă de şosea, cu nişte roţi profilate care, ţinând cont de vânt nu i-au făcut viaţa prea uşoară au încheiat pe locurile doi şi respectiv trei, la Plus 36 (a propos nu ştiam că Roşca e mai „bătrân” decât mine) şi cu toţii ne-am întâlnit la baia de şampanie de pe podium. Desigur, aici am fost împreună cu fetele, Negulescu Daniela, Alexandra Serachitopol şi Monica Grigore terminând cursa în ordinea enumerată la 18-35, iar Adriana Ceauşescu şi Alina Schwarz Ileana clasându-se pe locurile unu şi respectiv doi la Plus 36 de ani. Ele au fost de altfel şi singurele cicliste care s-au încumetat la distanţa de peste 100 de kilometri, redusă din cauza vântului hain cu aproximativ 25%. În rest, toate bune şi frumoase, Clubul Smart Atletic a organizat o cursă foarte frumoasă, care sper că va deveni o tradiţie, de menţionat înscrierea gratuită pentru ciclişti şi peştele de final, că doar eram la malul Dunării!
