Mountainbiker înfocat, sau de fapt avid după orice înseamnă bicicletă, Wouter Cleppe a participat la Andalucia Bike Race 2014, prima cursă pe etape importantă a sezonului de mountain bike. Și, după cum obișnuiește, ne-a trimis povestea aventurilor sale iberice la cald, după finish-ul de săptămâna trecută al cursei. Astăzi încheiem seria de articole cu ultimele două etape, dar și cu niște concluzii trase de Wouter.
Etapa a-V-a, 27 februarie: Cordoba-Cordoba, 82km, 2.000m dif. de nivel
Aproape de finalul cursei ne prindem și noi care-i treaba cu deplasarea de la hotel la zona de start, așa că cele 30 de minute cu care ne-am trezit mai devreme ne permit să ajungem calmi la punctul de plecare. Avem timp să ne încălzim și sperăm la o zi bună.
Startul se dă pe off-road, dar profilul plat al primilor kilometri nu duce la nicio triere a plutonului, așa că mă aflu din nou în ipostaza mersului în pluton. Ajungem la prima urcare a zilei fără să cădem pe drum până acolo și chiar dacă Bram are nevoie de câțiva kilometri ca să ajungă la capacitate optimă de efort, ne menținem lejer între primele 20 de echipe. Problema apare când singletrack-ul se transformă în potecă de mers pe jos căci nici unul dintre noi nu stăpânim prea bine acest exercițiu, drept care reușim să alunecăm de câteva ori și să dăm cu genunchii de pământul presărat cu pietre.
Zona cu bucluc se termină repede și continuăm să urcăm, de această dată în șa. Deja nu mai este vorba despre urcare propriu-zisă, ci ajungem într-o zonă similară cu un roller-coaster, adică o permanentă alternanță sus-jos, totul pe singletrack-uri tehnice. Se pare că nu am câștigat prea mult timp pe acolo, chiar dacă a fost super distractiv și aș repeta experiența la orice oră din zi și din noapte, dar la primul punct de alimentare vedem în fața noastră două sau trei echipe. Le mulțumim lui Zoef și Bart pentru bidoane și pentru că au avut grijă să aibă la ei tot ce ne trebuie și pornim pe urmele celor din fața noastră. Îi apropiem, aproape am ajuns lângă ei, când scap bidonul cu apă și trebuie să mă întorc după el. Trec peste faptul că aveam nervii întinși la maximum și îi prind din nou, dar, ce să vezi, nu prea aveau chef de rulat în viteză. Ca urmare, trec cu Bram în fruntea plutonului și împrimăm ritmul nostru.
La 32 de kilometri de la startul etapei începe greul. Urcarea este, din nou, prea mult pentru Bram și trebuie să îl ajut cum pot și să merg în ritmul său. Îl mai împing, el se mai trage, cumva înaintăm, dar o pană de cauciuc îmi taie avântul. Remedierea problemei a fost o chestiune de câteva secunde grație soluției anti-pană așa că mergem mai departe. Dar ziua proastă a lui Bram continuă și mă roagă să o las mai moale pentru că în ritmul acesta nu va ajunge la sosire. Devenisem deja obișnuit cu situația și îmi asum conduita pe care munca în echipă o pretinde. Îi vorbesc, încerc să îl motivez, locurile prin care treceam erau incredibil de frumoase, deci îl mai însuflețesc puțin pe colegul meu. În ciuda aparențelor, după ce m-am uitat mai bine la ciclocomputer, constat că ritmul nostru nu e chiar așa lent, mai ales ținând cont că de la kilometrul 32 și până la 60 este o urcare continuă.
Însă se termină. Mai pierd un minute pentru că la punctul de alimentare a trebuit să mă orpesc pentru a-mi umple bidonul, dar în rest zburăm la vale. Se pare că zburăm prea tare totuși, căci ne abatem de la traseu de vreo două ori, lucru pe care tragem concluzia că l-au pățit și alții înaintea noastră dacă ne luăm după urmele de anvelope. Ne întoarcem, o luăm pe drumul cel bun și suntem prinși din urmă de un pluton format din vreo cinci sau șase echipe, cu care mergem până la sosire pentru a încheia pe locul 17. Aș zice că ne-am descurcat binișor…
Etapa a-VI-a, 28 februarie: Cordoba-Cordoba, ultima etapă, ultima zi din lună, deci dăm totul
De obicei, după 5 zile de cursă, situația din clasamentul general ar trebui să fie clară, ceea ce nu era cazul pentru noi. Într-un interval de 30 de secunde se aflau 3 echipe în fața noastră, așa că ne-am făcut planuri mari. Nu eram sigur cum se simte Bram după ziua precedentă, dacă și-a revenit, dar o să aflăm. Pornim în cursă și, fiind ultima etapă, toată lumea forțează, așa că ritmul este din start mai mare cu vreo 10-15% decât în mod normal, chiar dacă avem 55 de kilometri de parcurs. Prima urcare a zilei este foarte abruptă și Bram se chinuie. Cum eu nu mai dădeam vreo importanță cât de șifonat o să ajung la final, încep să îl împing din răsputeri în ciuda rampei de 20%. Echipele care ne vedeau au fost puțin surprinse de scenă, dar nu putea să-mi pese mai puțin. Bram își revine, nu știu cum o face și nici nu sunt prea curios să aflu, așa că reușim să ne păstrăm poziția. Atmosfera e tensionată, concurenții își asumă multe riscuri, unii prea multe, penele de cauciuc au loc la tot pasul, însă noi ne vedem de drum. După primul punct de alimentare se încheie și cățărările zilei așa că rulăm în forță.
Pedalăm prin mijlocul unei căi ferate abandonate unde trepidațiile amplifică durerea pe care deja o simțim din cauza efortului, dar mereu am susținut că Bram și cu mine suntem doi masochiști. Ne grupăm într-un pluton alcătuit din câteva echipe și reușim să trecem pe lângă următorul punct de alimentare fără să îl observăm. Potențialul periculos al acestei scăpări iese la iveală câțiva kilometri mai încolo, după ce efortul aproape maximal pe care îl depun îmi toacă rezervele de energie și nu am cu ce să le refac. Din fericire, punctul de alimentare cu numărul 3 a apărut în curând și îmi fac plinul, aducându-i niște apă și lui Bram.
Urmează parte de final, care se dovedește dificilă. Bram era aproape sleit, nici eu nu mă prezentam substanțial mai bine, deci nu ne rămâne decât să tragem de noi. Vântul care bătea din față nu ne ajuta deloc, însă nu mai conta căci acești ultimi kilometri erau ultimii ai întregii curse și nu mai avem la dispoziție o altă zi ca să ne îmbunătățim rezultatul. Încheiem etapa pe locul al 18-lea, poziție pe care o ocupăm și în clasamentul general.
Epilog
Andalucia Bike Race impresionează din punct de vedere al traseului. Cel puțin ca tehnică necesară, este foarte solicitant, mai ales pentru o cursă pe etape, deci dacă adori traseele care presupun îndemânare, aici le găsești din plin. Cât privește organizarea, lucrurile se prezintă bine, dar mai este loc de îmbunătățiri, lucru care poate fi pus și în seama experienței mai reduse a organizatorilor și care se îmbunătățește în timp. Una peste alta, cursa are toate ingredientele necesare unui eveniment de excepție, oferind atmosfera pe care o caută participanții la astfel de provocări. Fără îndoială, Andalucia Bike Race se numără printre cursele de mountain bike pe etape de top din Europa și, poate mai important, are un atu serios în faptul că nu se suprapune cu alte evenimente de acest gen. Practic, este un început cum nu se poate mai bun al unui sezon de pedalat.
