Mountainbiker înfocat, sau de fapt avid după orice înseamnă bicicletă, Wouter Cleppe a participat la Andalucia Bike Race 2014, prima cursă pe etape importantă a sezonului de mountain bike. Și, după cum obișnuiește, ne-a trimis povestea aventurilor sale iberice la cald, după finish-ul de săptămâna trecută al cursei.
Ziua de 22 februarie poate părea ca o banală zi de la finalul iernii pentru mulți, dar pentru mine e mult mai mult de atât. Azi am ajuns în Jaen, Andalucia, unde soarele, palmierii și cicliștii se întind cât vezi cu ochii. În afară de înscrierea la cursă, azi nu se petrece mare lucru așa că avem ocazia să ne despachetăm bicicletele, să le asamblăm și să facem reglajele necesare. Plus că ne reîntâlnim cu cei care ne vor fi camarazi de suferință următoarele zile. Fiind o cursă UCI, Andalucia Bike Race trebuie să respecte niște rigori privind înscrierea, locul de depozitare al bicicletelor, zona start-sosire, etc, așa că ne-a trebuit ceva ca să ne obișnuim și cu aceste lucruri. Totuși, echipa de organizare e mai profesionistă de la an la an.
De asemenea, anul acesta lucrurile au fost mai simple, organizatorii optând să plaseze startul și sosirea etapelor în cele două orașe în jurul cărora s-a desfășurat cursa, adică Jaen și Cordoba. Anul trecut, problemele logistice și-au spus cuvântul când participanții și bicicletele au trebuit duse și aduse de la locurile de desfășurare și acest lucru nu e simplu când ai grijp de 600 de oameni și la fel de multe biciclete. Așa că anul acesta, fiecare participant a avut ocazia să își închirieze o mașină pentru puținele deplasări la fața locului care au fost necesare și totul a fost mai relaxat.
Cu problemele organizatorice clarificate, ieșim la o tură, dar dubiile încep să încolțească în minte: ne-am antrenat destul? Nu suntem prea obosiți după zbor? Cum o să mă înțeleg cu colegul de echipă? Colac peste pupăză, când ne întoarcem la hotel, ni se spune că trebuie să ne lăsăm bicicletele în altă parte, lângă linia de sosire unde e un țarc special amenajat. Câteva discuții și o ședință mai târziu, lucrurile se clarifică. Să înceapă pedalatul!
Etapa I, 23 februarie: Jaen-Jaen, 60km, 2.050 dif. de nivel
Ora 10 ne găsește aliniați la start. Duetul aflat sub oblăduirea Freerider.ro și RAM Bikes concurează la categoria Elite, așa că nu se așteaptă la nici un pic de milă. Startul e rapid și agresiv, chiar dacă primii 10 kilometri se merge pe asfalt. Acum e momentul să prinzi un loc mai bun în pluton și acest lucru este știut de toată lumea, drept care lupta pentru poziționarea în frunte e în toi. Un concurent de lângă mine se dezechilibrează și mă lovește cu ghidonul în coapsă, dar reușesc să mă mențin pe roți.
Viraj la stânga brusc și dăm de un „perete” (termen folosit pentru a descrie o rampă foarte abruptă). Nu doar că e abrupt, dar mai e și lung. Colegul Bram și cu mine ne menținem în primele 20 de locuri ale plutonului, dar curând ne dăm seama că nu are sens să întindem coarda și să încercăm să ne ținem după profesioniști. Ne luăm ritmul propriu, doar că ritmul meu e mai rapid ca al lui Bram. Așa că preiau conducerea echipei Freerider.ro-RAM Bikes, spunându-i lui Bram să stea în plasa mea. Se vede că se chinuie, dar se ține acolo și reușim să ne menținem în primele 25 de locuri.
Urmează o secțiune mai tehnică, un singletrail presărat cu pietre alunecoase. Prea alunecoase se pare, căci erau cicliști căzuți la tot pasul. Navighez cu îndemânare printre obstacole, însă nici urmă de Bram. Să fi căzut? Nu era pe jos. Să fi făcut pană? Posibil. Îl aștept și apare după câteva minute. Îmi spune că nu se simte încrezător pe astfel de suprafețe astfel că continui parcursul într-un ritm mai domol, cât să țină pasul. Mai am destule zile să îl inițiez în ale coborârilor.
Urmează porțiuni de plat unde rulăm excelent și porțiuni de urcare unde rulăm la fel de bine. Între timp, Bram își mai revine și urcăm un tempo. Mai sunt 25 de kilometri până la final și, chiar dacă nu aspirăm să îi prindem pe cei din față, măcar îi putem folosi ca reper. Aflu mai târziu că de fapt Bram nu s-a simțit prost la început, ci doar rula precaut ca să nu rămână fără vlagă pe final. Ultimii kilometri îi parcurgem în goana mare și încheiem pe locul 23. Bun așa, mai ales pentru o zi în care toată lumea era „proaspătă”.
Etapa a-II-a, 24 februarie: Jaen –Jaen, 60kms, 1.900 dif. de nivel
Cea de-a doua etapă din jurul Jaen-ului nu are nimic în comun cu prima. Și nu mă refer la profil, ci la absolut tot. Ne trezim de dimineață sub auspiciile unui plafon de nori jos, al ploii și al unui vânt vitreg. Piscurile munților din jur erau acoperiți cu zăpadă. Ah, ce frumos, mai ales că azi ajungem la 1.400 de metri altitudine! Ne echipăm cu încălzitoare de mâini și de picioare, jachete windstopper și încă o jachetă de rezervă că nu știm ce se întâmplă mai târziu.
Start agitat din nou, însă prindem primele locuri ale plutonului care ne permit să alegem noi pe unde rulăm, așa că o luăm pe urmele unui jeep. Șase kilometri mai târziu, ajungem pe singletrail, unde toată lumea caută scheme prin care să îi depășească pe cei din fața lor. Noi ne păstrăm calmul și, drept răsplată, suntem cam pe poziția a 15-a atunci când începe principala urcare a zilei, multe alte echipe căutând să se regrupeze după haotica porțiune precedentă.
Urcăm și iar urcăm până dăm de zăpadă. Bram este genul de om care nu are urmă de grăsime pe el și asta îl costă, căci îi este tot mai frig. Ne punem jachetele, dar în scurt timp încheiem urcarea. Urmează coborârea, plină de noroi. Roțile îl aruncă în toate părțile și nu mai văd mai nimic, dar norocul nostru era că nu era o porțiune tehnică. Intrăm pe singletrail unde mă simt în largul meu, însă îl pierd din nou pe Bram, căruia nu doar că avea parte de frica obișnuită de coborâre, ci îi mai era și frig. Îmbrăcăm și pelerinele de ploaie pentru a suferi cât mai puțin de frig și ne continuăm coborârea. Alte poteci tehnice ne apar în cale și Bram pare copleșit de ele. Un minut coboram, un minut îl așteptam pe Bram. Pierdeam timp prețios…
Bram nu mai poate de frig, așa că este fericit când intrăm din nou pe urcare. Frigul și-a spus cuvântul între timp și colegul meu pedalează într-un ritm lent. Mă așez în spatele lui, știind că nu e vina lui și că nici el nu are ce face decât să aștepte să se încălzească din nou. Pierdem timp prețios în continuare, dar asta e competiția și acesta e sportul în echipă.
După vreo 45 de minute, Bram își revine și parcurgem ultimii 15 kilometri la turație maximă. Cu toate acestea, recuperăm prea puțin din ce am pierdut, ne clasăm pe locul 27, cu peste 10 minute de întârziere după două etape de concurs. Obosiți și înfrigurați, trecem linia de sosire. Echipele de profesioniști aveau maseuri, mecanici și soigneuri care să se ocupe de tot după ce cursa se încheie. Noi mâncăm ceva, ne tragem sufletul și trecem să ne spălăm bicicletele. Constatăm că soluțiile de curățare de la organizatori sunt insuficiente, iar presiunea din aparatele de curățat ia-o de unde nu-i. Staff-ul tehnic al echipelor de profesioniști și-au conectat aparatele proprii la rețeaua de apă și o folosesc pe toată. Restul așteaptă până termină ei. Cât de corect este față de cei care nu au venit cu aparat profesional de curățat bicicleta de acasă, nu aș putea spune, dar se cam alterează ideea cursei, aceea de a oferi șansa cicliștilor amatori să fugă cot la cot cu profesioniștii. Noi pierdem timp prețios pe care l-am putea folosi pentru odihnă așteptându-ne rândul la spălat bicicleta, pe când alții sunt deja la masaj. În fine, sunt prea obosit și să mă mai plâng, așa că arunc bicicletele în mașină, îl duc pe Bram la hotel ca să facă duș și să se încălzească, iar eu merg la spălătoria auto, unde am curățat lună cele două „instrumente”. Uneori merită să fii puțin dolofan!
