Race Report Maratonul Gilău 2014

De Sergiu Paraschivu

Poate aţi aflat, poate nu, în 21 septembrie a fost organizat la Cluj-Napoca Maratonul Gilăului, în cadrul căruia proba cea lungă de 80 de km conta ca şi campionat naţional de maraton. Mai mult, au fost organizate chiar 2 campionate naţionale în acelaşi timp, în 2 locuri diferite. Suntem, probabil, singura ţară din lume care are 2 campionate naţionale la aceeaşi disciplină şi 2 federaţii în acelaşi timp. Dacă nu noi, atunci cine?

Lăsând glumă la o parte, dintre cele 2 campionate, doar unul putea fi recunoscut de sportivi drept cel „adevărat” şi anume acela unde au fost prezenţi cei mai buni sportivi, unde concurenţa a fost cea mai puternică, exceptând câţiva sportivi de elită din ţară, printre care campionii şi vicecampionii la elite, U23 şi juniori care au participat la Campionatul Balcanic unde au obţinut cele mai bune rezultate, Lucian Logigan fiind noul campion balcanic, urmat de Tudor Oprea.

Referitor la competiţia de la Cluj, aceasta s-a desfăşurat pe binecunoscutul traseu de la Gilău. Timp de 8 ediţii sportivi de toate tipurile şi nivelurile au luat startul la Maratonul Gilaului, organizat de-a lungul timpului de Maros Sport, iar în prezent de echipa Clujul Pedalează. Deşi am experienţa a peste 100 de competiţii, nu mai luasem niciodată startul pe un traseu atât de lung (82 de km) şi atât de dificil (2600 diferenţă de nivel), anul trecut fiind scurtat cu aproximativ 10 km din cauza vremii.

După ce în seara dinaintea cursei, am făcut o greşeală inadmisibilă şi anume schimbul de lanţ, în dimineaţa cursei descopăr şi că roata de pe spate e un pic moale. O umflu şi sper ca lichidul tubeless să îşi facă treaba. Ajungem la start, ne pregătim şi pornim în pluton pe şosea în spatele maşinii de poliţie spre locul de unde se dă startul propriu-zis. În acest timp, încep să observ că roată pe spate devine din ce în ce mai moale. Un moment nu tocmai potrivit, dar estimez că am timp să recuperez şi mă opresc bag o capsulă de CO2, roata e tare la loc şi încep să trag tare să ajung din nou în frunte până nu se dă startul. Ajung la timp şi începe prima urcare, unde toţi încearcă să se încălzească cât mai bine, să îşi intre în ritm. Nu forţez foarte tare ştiind că în 80 de km e timp suficient.

Nu trece mult din urcarea susţinută pe bolovani şi observ că spatele bicicletei jonglează prea mult. Morala:”De problemele nerezolvate nu scapi”. Realizez că trebuie să mă opresc şi să pun camera acum, pentru că nu rezolv nimic să tot umflu. Mă mişc destul de repede şi în aproximativ 5 minute sunt înapoi pe ea, cu vreo 30-40 de oameni în faţa mea, sau chiar mai mulţi. Încep să recuperez poziţii bunicele până când ajung în spatele lui Rică, exact unde se separă traseele. El continuă pe traseul de 50 şi îmi urează baftă.

În faţă urmează un scurt pushbike şi o scurtă coborâre, unde încerc să mai trec de 2-3 concurenţi, dar nu pentru mult timp pentru că mai intervin câteva încurcături: îmi cade lanțul, mi se rupe cablu de la maneta de foi şi încep să realizez că îmi lipseşte entuziasmul de anul trecut, când cu tot cu o întârziere de 15 minute după o pană, reuşeam să ajung la finish după 2 minute faţă de locul 2. Mă complac şi mă gândesc că nu e ziua mea să îmi iau revanşa şi decid ca până la finish măcar să mă bucur de traseu. Mai întâlnesc alţi concurenţi care aveau şi ei diferite probleme, dar care decid să nu renunţe şi să forţeze până la finish, iar eu aveam în sfârşit timp şi ocazia să admir acest superb traseu. Pentru prima oară mă opresc în toate punctele de alimentare din acel punct până la finish, vorbesc cu oamenii, mai încurajez concurenţi şi încet mă îndrept spre finish. Parcurg drumul generalului cu viteză de croazieră şi rămân mască în vârf când văd „nemărginirea” ce mă înconjoară. Încep coborârea şi mă gândesc, oare ce au în cap oamenii care lucrează pe picamer? Nu ştiu ce au, dar ştiam sigur cum îşi simt mâinile.

Cu chiu, cu vai trec de cel mai greu moment din cursă, chiar şi la aşa ritm, urcarea spre Pape. O ştiu, am făcut-o de suficiente ori, dar acum habar n-aveam că o să fie aşa grea după atâţia kilometrii. Oricum n-am de ales şi continui alături de un concurent care începe să îşi justifice poziţia lui atât de înapoiată. Mă amuz în sinea mea de cât de mare e orgoliul omenesc şi mai dau pedale până în vârf de unde începe cea mai frumoasă coborâre din traseu. Nu o pot descrie senzaţia, dar vă pot da indicii: viteză, teren uscat prin pădure, contrapante exact acolo unde ai nevoie ca să nu ajungi în prăpastie şi un zdrob de adrenalină. De aici până la finish mai trec de câţiva concurenţi de la 50 de km cred, îi încurajez şi le zic că îi aştept la finish, dar să nu întârzie, mai salut toţi fotografii şi ajung pe drumul de beton spre finish. Eram singur, deja erau trecute peste 5 ore de la start, era un soare palid de septembrie şi mă gândesc în sinea mea că tocmai am avut cel mai prost rezultat de când pedalez: locul 38 din 52 cu o întârziere de 45 de minute faţă de primul loc. Dar! Rezultatul nu e totul, ci călătoria, doar trebuie să fie şi o notă optimistă a poveştii nu? Se putea şi mai rău.

Cu ce vreau să rămâi din tot ce am scris: Pregăteşte-ţi bicicleta cu 1-2 săptămâni înainte de o cursă importantă şi nu fă compromisuri dacă nu vrei să te întâlneşti cu ele din nou! Poţi să te pregăteşti cât vrei, să ai grijă de ce mănânci, să fii într-o formă foarte bună, poţi să scrii şi cărţi, poţi să ştii tot, dacă nu aplici ce am scris în paragraful anterior, s-ar putea să faci totul în zadar. Să ne auzim cu bine!